Sânzienele mi-au cântat chiar de ziua lor

Nu puteam să lipsesc de la concertul de închidere a stagiunii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Motivele erau de ordin simbolic, dar și practic, pentru că știam din experiența altor ani că urma să fie ceva deosebit.

Și a fost, mult peste închipuirea mea.

Întâmplarea a făcut ca acest spectacol să cadă în ziua de Sânziene, cunoscută mai nou și ca Ziua Iei Românești, iar doamnele filarmonicii n-au pregetat, în cea mai mare parte, să se folosească de acest prilej, pentru a îmbrăca acest veșmânt pe care l-a imortalizat însuși Matisse.

Așa că atmosfera de pe scenă a avut un plus de savoare autohtonă și de mistic contemporan, mai ales că prima bucată muzicală a fost Cantata „Pe urmele lui Mihai Viteazul” pentru solist, cor și orchestră de Eugen Petre Sandu, condusă cu impetuozitatea specifică voievodului de către baritonul David Pogana, urmat ca într-o bătălie cu timpul însuși (motiv recurent al compoziției) de totalitatea efectivelor filarmonicii.

Plăcerea derivată din audiția acestei compoziții a fost augmentată de paralela pe care am trasat-o cu evoluția iei, de la articol vestimentar arhaic la unul șic. Printre sunetele cantatei s-a regăsit fascinanta sonoritate a toacei, dar nu au lipsit momentele când adia un aer de jazz modern.

Iar un vers de Nichita Stănescu, repetat ca laitmotiv, a încununat dimensiunea filosofică unificatoare a compoziției:

A trăi înseamnă timp.

Partea a doua a concertului a fost încheierea propriu-zisă a stagiunii, marcată așa cum se resimțea în sufletele spectatorilor, printr-o combinație de tristețe a despărțirii și de speranță în promisiunea unei revederi.

Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73 de Ludwig Van Beethoven are o blândețe surprinzătoare, chiar și după ce am ajuns să știu că Spaniolul, așa cum era poreclit uneori, nu a plăsmuit doar creații tunătoare.

Iar pentru ca această dulceață auditivă să se transmită celor din sală, a fost nevoie de perfecta conlucrare a dirijorului Bogdan Vodă, cu generozitatea-i deja familiară, și pianistul Mihai Ungureanu, a cărui vastă experiență i-a slujit pentru a delicatețea mângâierii clapele, care n-au primit decât câte un zvâc din când în când.

S-a sfârșit un ciclu de muzică bună.

Din el voi trăi în amintire până la debutul următorului.

A trăi înseamnă timp.

Credit foto: Cătălin Obreja.

Coloană sonoră pentru actualități

Trecuse ceva timp de când, spre rușinea mea, nu mai trecusem pragul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Revederea și reascultarea au fost, însă, mai dulci astfel.

Iar programul acestui concert a venit ca o veritabilă coloană sonoră a evenimentelor sub imperiul cărora ne ducem existența în ultimele luni.

Primele două compoziții prezentate în program au fost scurte, dar emoționante: „I sospiri” pentru orchestră de coarde, harpă și orgă de Edward Elgar și Moartea Mélisandei din suita Pelléas și Mélisande de Jean Sibelius.

Fiecare are particularitățile și subtilitățile sale muzicale, însă, împreună au fost ca o carte de rugăciuni, deschisă pentru a aduce un pios omagiu celor care și-au pierdut viața în război, pandemie și atacurile armate de pe tot cuprinsul globului, din SUA până în Nigeria.

După cele două momente de reculegere, au urmat Dansurile simfonice, op 45 ale lui Serghei Rahmaninov. Probabil grație sonorității tipic slave din debut, nu întâmplătoare, știind că autorul și-a propus aici să reînvie multiple tradiții ale muzicii ruse tradiționale, în caleidoscopul celor trei părți ale compoziției am regăsit un veritabil buletin al conflictului din Ucraina, cu toată oroarea și gloria sa.

Îndârjirea apărătorilor.

Absurdul întregii situații.

Figura ambasadorului Ucrainei în Japonia, îmbrăcat ca samurai și cu poemul de moarte pregătit.

Mama ucraineană care a reușit să treacă graniță împreună cu trei copii – unul al ei, unul al unor vecini uciși într-un atac cu bombă și unul luat de stradă, unde stătea pironit lângă trupul mamei doborâte de un șrapnel pe stradă.

Convoaiele de români ieșiți în întâmpinarea refugiaților la diverse puncte de frontieră.

Iar finalul a fost un bombardament în toată regula, dar nu unul la capătul căruia e nefericire, ci bucurie împărtășită.

Crainic al acestui buletin de știri a fost dirijorul Vladimir Lungu, care, după ce a manevrat cu gesturi tăioase teatrul de operațiuni, la final și-a trecut cu generozitate în revistă armata de muzicieni pe care i-a condus către această victorie a spiritului.

O victoria a noastră, a tuturor.

Eurovisionul lui 2022

În istoria-mi personală de vizionat Eurovision, nu-mi aduc aminte să fi fost vreo ediție desfășurată în vreun context mai tensionat și mai predispus la controverse. Care nu lipsesc, așa cum poate ați auzit deja.

Cu toate acestea, am încercat să mă bucur de ridicolul și farmecul acestei nopți unice în an, așa că iată cum am receptat manifestațiile mai mult sau mai puțin muzicale din cadrul concursului.

Cehia – Voce slabă și își mai și bat joc de David al lui Michelangelo.

România – Muzică încă nu trimitem la Eurovision, însă dansatori, da. Maieurilor băieților și trupurile uleioase și pline de paiete mi-au adus aminte de Cezar Ouatu și acel moment care încă ne bântuie. Totuși, de apreciat că românii se apropie treptat de stilul manelistic cu care putem facem performanță.

Portugalia – Prima melodie proțăpită din seara asta (și vor mai urma destule); atmosferă de întâlnire Alcolicii Anonimi, la care participanții regretă că nu sunt la bar, totuși, cu un pic de atenție, am simțit prima mostră de muzica veritabilă a serii.

Finlanda – Pe ăștia chiar îi știu! Coafura e la locul ei, dar pe scenă, nu mai merge ca în videoclipurile de pe MTV.

Elveția – Proțăpeală standard, pauză de mers la toaletă.

Franța – Vocalizele de la început copiază cu nerușinare melodia memorabilă a Ucrainei de anul trecut, iar faptul că folosesc bretona sau o limbă minoritară înrudită nu ascunde că un cântec urât.

Norvegia – Pentru asta aștept Eurovisionul un an întreg.

Armenia – Inițial mi se părea încă o proțăpeală clasică, însă mi-a atras atenția mizanscena și exploatarea ei creativă, iar melodia s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune din întreg spectacolul.

Italia – Acel truc al oricărei țări-gazdă, de a trimite o melodie care nu rea în sine, dar care nu are nicio șansă să câștige, pentru a pasa cartoful financiar altora.

Spania – Dios mio! Muzică? Ne-necesară.

Olanda – Ceva care să ne dezumfle după momentul anterior.

Ucraina – hip-hop folcloric, dacă e pe bune, cântatul ală pieziș la fluier e meseriaș rău; totuși, o melodie dezlânată.

Germania – Nemții au importat interpretul de la americani, în caietul de sarcini s-a specificat că, la prețul cel mai mic, se acceptă un hibrid de Eminem și Justin Timberlake.

Lituania – Mireille Mathieu (sau Liza Minellicius, vorba unui hâtru de pe Twitter) în limba locului, o voce bună și o interpretare muzicală chiar seducătoare.

Azerbaidjan – Proțăpeală în penumbră.

Belgia – E greu să duci două proțăpeli una după alta; ca și antecântătorul său, nici belgianul (neaoș, de altfel) nu a înțeles că la Eurovision seriozitatea muzicală nu e răsplătită.

Grecia – Nu se poate! A treia proțăpeală consecutivă! Mizanscena are oarece idee.

Islanda – Vestul Sălbatic islandez este feminin și plictisitor, atât de plictisitor, încât una dintre cântărețe mai are puțin și adoarme pe scenă.

Moldova – N-ai cum să dai greș cu Zdob și Zdub, chiar și când melodia nu plesnește de noutate.

Suedia – Da, era cazul să mai avem parte de o proțăpeală.

Australia – Dacă e să fie proțăpeală, măcar să fie spectaculos de ridicolă, ca asta; Cezar Ouatu are rival dinspre the light side.

Marea Britanie – Dacă l-ar vedea strămoșii lui, ăia care terorizau coastele britanice și și-au lăsat genele pe-acolo, și-ar scuipa în sân.

Polonia – Ghici ce? Încă o proțăpeală.

Serbia – Ceva manelistico-psihedelic, în care simt Covido-negaționism și vaccino-defetism, că doar e compatrioată cu Djokovic.

Estonia – Ceva ultra-lejer, de încheiere.

A câștigat Ucraina, așa cum își doreau unii, cum preconizau alții, într-un mod care îmbină practicile dubioase (momentele acelea când, chipurile, nu s-a putut realiza conexiunea) cu Vox Populi Europenus, Vox Dei.

Să nu fim ipocriți, știm că Eurovisionul este politic și politizat, iar șansa de a da cu tifla tiranului decrepit de la Kremlin și ciracilor lui era prea bună, să fie ratată.

Ne vedem în 2023, în Ucraina.

Sper.

Eurovision 2022 pe Twitter

O fi luat Elon Musk Twitter-ul, dar încă nu știe că există o seara pe an când acesta se transformă sub clar de lună, dintr-o platformă de anunțat chestii într-o mină de aur umoristic.

De remarcat că anul acesta mi-au atras atenția poante și în alte limbi decât engleză, că doar e Eurovision, adică unitate în diversitate, vericule!

My Annual Evening of Sarcasm is just about to begin. You might know it as Eurovision.

Let the cheese fest commence! I fully expect whacky costumes, at least one streaker appearance and Ukraine to burp the alphabet and romp home to victory.

Sweetie, be quiet, mummy’s trying to watch the Gay Superbowl.

Romania really said „screw it, everyone knows we’re vampires anyway”.

Portugal gets extra points for having the good grace to look faintly embarrassed in the drone shots.

Le chanteur de The Rasmus a vraiment choisi une solution audacieuse pour cacher sa calvitie précoce.

Hey Switzerland, looks like you finally picked a side. The losing side!

Typical of ‘em to not sing in English, smug bastards! (despre Franța).

I don’t watch Eurovision for a good ballad. I want crazy pop that I can jiggle my butt to. WE WANT WEIRD!

Armenia were the cause of the toilet paper shortage during the lockdowns?

The presenters come across as three people who’ve met for the first time in a smoking area at 3am, and I enjoy that.

Apparently happiness is prohibited in Eurovision.

No os preocupeis si España no gana, siempre tendremos Sudáfrica (un spaniol).

I won’t forgive Cyprus for giving Greece’s discount Kate Bush 12 points.

Alguien en Nashville se está ahorcando (se sufocă – n.m.) después de ver esto (un spaniol despre Islanda).

Moldova understood the assignment for Eurovision.

Australia in Eurovision!? That’ll confuse millions of children getting ready for their Geography GCSE and A Level exams!

Why does this look like a sect and why am I interested in joining? (despre Serbia)

Estonia’s Got Talinnt.

Pare che per partecipare all’Eurovision ci sia solo una regola: essere gay.

Ngl (not gonna lie – n.n.), if i didn’t already know I was gay, Serbia would’ve been my lesbian awakening. No, I will not elaborate.

El robo del Barca al PSG va a quedar en anécdota comparado con el que nos van a meter hoy.

Next year everyone’s arses are going to be hanging out, aren’t they?

Moldova being so low in the jury votes will be my villain origin story.

Surely there was a mix up with the paperwork and everyone put an abbreviation of Ukraine and it’s been misconstrued as UK? Can be the only explanation.

If we win, I’m going to run upstairs and excitedly let my wife know. The last time I did this was to let her know Michael Jackson had died. You have to savour these moments (un englez).

La France avant dernière, allez cassez vous les bretons avec votre musique de merde.

Delighted to see Moldova get such a huge public vote. A strike against the Boring Ballad Brigade.

El año que viene se celebra Eurovisión en un búnker.

Eurovision is just very very good fun, isn’t it?

75 de ani dintre care câțiva au fost și-ai mei

De 75 de ani, Craiova are privilegiul de a asculta muzică pe viu.

Muzică clasică, muzică de de calitate, muzică de patrimoniu.

În această perioadă cât o viață de om, câțiva ani îmi aparțin și mie, ca umil spectator care a descoperit, târzior, dar mai bine decât niciodată, beneficiile audiției nemijlocite de tehnologie.

Nu puteam, astfel, să ratez concertul aniversar de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, nu doar pentru a-mi aduce astfel micul omagiu, ci pentru că m-aș fi văduvit nepermis de câteva momente fără seamăn.

Întors în urbea natală, ilustrul violonist Liviu Prunaru a demonstrat pe scena filarmonicii craiovene nu doar o virtuozitate pe care i-am gustat-o îndeaproape (am stat pe rândul al doilea), dar și o imensă capacitate de colaborare, proprie artiștilor care trăiesc prin plăcerea artei, nu a gloriei ei.

Mărturie stă duioșia interpretării alături de soție – Valentina Sviatlovskaya-Prunaru în timpul Concertului în Re minor pentru două viori și orchestră de cameră, BWV 1043 de Johann Sebastian Bach, compoziție care proclamă eternul farmec al barocului.

Mărturie stă și dialogul aproape tangibil cu pianistul Mihai Ungureanu în timpul Concertului în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de corzi de Felix Mendelssohn-Bartholdy, creație romantică de o sublimă complexitate.

Nu în ultimul rând, Liviu Prunaru n-a precupețit să-și transmită dăruirea interpretativă către colegii instrumentiști, iar cel care a servit cu generozitate reținută drept amplificator al acestor trăiri a fost dirijorul Jin Wang.

Confruntat cu așa talent, publicul nu i-a iertat pe acești extraordinari muzicieni și le-a smuls bis după bis, adică alte și alte ocazii de încântare, dar și de pioasă reflecție asupra caracterului trecător al vieții.

Partea a doua a programului a constat în Simfonia nr. 5 în Do minor, op. 67 de Ludwig van Beethoven, a cărei primă parte este tunetul care face să tresalte inimile oricui, inițiați în muzică clasică au ba. Tot acum, am observat o interesantă transformare a dirijorului. Dacă, inițial, era rezervat, preferând să lase soliștii în prim-plan, acum și-a asumat zbuciumul compoziției și l-a canalizat către orchestră, ca o materializare a vibrantului prinos adus victimelor războiului și celor care luptă pentru libertate.

Poziția din rândul al doilea a avut și avantajul de a mă expune la sonoritate vijelioasă a simfoniei, de parcă m-aș fi aflat la prova unei corăbii pe o mare tălăzuită, cu stropi mari de apă izbindu-mă în față, dar, paradoxal, fără a simți pericolul, ci exaltarea.

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova că, de 75 de ani, le pricinuiți unor profani pasionați ca mine astfel de exteriorizări a tot ce înseamnă să fii viu.

Imaginile sunt surprinse de un vechi camarad în multe și felurite acțiuni, Daniel Botea.

Iarna nu-i ca iarna și vara nu-i ca vara

Anotimpurile lui Vivaldi sunt acele compoziții atât de cunoscute și de iubite, încât depășesc cu mult sfera pasionaților de muzică clasică stricto senso.

Am constatat pe propriu-mi cortex că reacționez pavlovian când le aud.

Bucăți muzicale baroce, așadar beneficiind de primatul viorii ca mijloc de expresie, Anotimpurile pot primi oare adaosul unor alte instrumente?

Cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a dezvăluit că da.

Eram curios cum se integrează flautul, cu sonoritatea sa nobilă, ascuțită și mai adecvată, după mintea-mi de profan, muzicii elegiace, diafane, diferite de intensitatea creațiilor vivaldiene.

Două dintre Anotimpuri au fost supuse acestui superb experiment artistic și, deși amândouă mi-au plăcut, parcă să zic că Iarna a primit flautul mai bine decât Vara.

Oricum, ambele au beneficiat de prestația excepțională a lui Cătălin Oprițoiu, pe care l-am mai ascultat cu alte ocazii în calitate de solist, dar pe care nu l-am simțit niciodată atât de hotărât a insufla flautului acea veritabilă forță vitală pe care hindușii de odinioară o numeau Prana.

Se poate să fi contribuit la asta și dedicația pentru Mirela Tudorache, o camaradă într-ale acestui instrument, plecată mult prea devreme dintre noi.

Paradoxul nefericirii este că ne împinge uneori către lucruri înalte.

De la un italian am continuat cu o Italiană, adică Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Florin Totan.

Dacă mai demult, această compoziție mi se părea expresia fidelă a lejerității și poftei de viață a poporului care ni i-a dat pe Michelangelo, Rafael și Leonardo, acum, grație abordării dirijorale, am perceput-o ca redând acea intensitate a manifestărilor, ilustrată la meciurile de fotbal, când câte un fotbalist italian protestează în fața arbitrului, furibund, dar inofensiv, cu mâna ridicată și degetele unite la vârf.

Un supliment surprinzător al concertului a fost suita de mici-discursuri presărate de dirijor înainte de și între bucățile muzicale. În general, astfel de intruziuni nu mi se par binevenite, dar patosul, dicția și coerența ideilor lui Florin Totan a fost un spectacol în sine, mai ales că figura sa m-a trimis cu gândul către un mare actor de la Hollywood – James Woods.

Redau aici îndemnul său de la final, știind că fiecare îl va interpreta cum îi va fi mai bine:

Citiți și rugați-vă!

Imaginile sunt surprinse de prietenul și tovarășul meu într-ale bloggeristicii, neobositul Daniel Botea.

Încă mai pot să mă bucur de muzică

M-am gândit că n-o să mă mai pot bucura de cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

M-am gândit că e o impietate să mă las în voia relaxării când evenimente tragice au loc chiar atunci.

Dar mi-am dat seama că aveam nevoie de o fărâmă de liniște într-un ocean de orori.

O liniște sufletească, pentru că, de pildă, prima compoziție a programului, În lumina evocării – George Enescu de Ulpiu Vlad, n-a fost nicidecum un balsam auditiv. Dimpotrivă, parcă aș fi ascultat cacofonia de știri și voci care s-a declanșat în noua Joi Neagră. N-aș spune că mi-a plăcut această lucrare muzicală, dar am gustat coincidența sonoră.

Acum că am ajuns la Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125, merită să amintesc vorbele unei comediant, care declară că Franz Liszt a fost, probabil, vreun extraterestru, cu tentacule în loc de degete, că altfel n-avea cum să execute notele din propriile creații.

Ispitit să văd dacă asta chiar se aplică, m-am așezat în sala în așa fel, încât să urmăresc mâinile Oanei Csiky. N-am pregătire de muzicolog, nici de xenolog, dar tot mi s-a părut magie curată cum survola claviatura de la un capăt la altul. Iar glissando-urile acelea au fost o splendoare!

Cu semințele optimismului sădite, m-am lăsat în voia Simfoniei nr. 8 în Sol major, op. 88 de Antonin Dvorak, condusă cu aplomb serios de dirijorul Valentin Doni. Ca orice simfonie, și această compoziție și-a acordat timp să mă seducă cu varietatea artificiilor ei, iar la final, după aplauze în care nu doar eu, ci întreaga audiența, am pus o aspirație către normalitate, m-am ridicat și am plecat spre casă cu un dram de speranță în suflet.

Încă mai pot să mă bucur de muzică, deci încă sunt în viață.

Imaginile sunt surprinse de același vechi camarad, dar nu de arme, ci de frumos, adică Daniel Botea.

Fantastic Sounds and Where to Find Them

Cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a stat sub semnul magiei.

Să luăm poemul simfonic Ucenicul vrăjitor al lui Paul Dukas, de pildă.

Nu doar titlul m-a trimis către peripețiile lui Harry Potter, ci și luxurianța auditivă a compoziției, care a reușit ca, până și în urechea mea de Muggle-born, să sugereze o lume a primilor ani de la Hogwarts, aceea de dinainte de acutizarea conflictului cu Voldemort, apropiindu-se ca pitoresc de coloana sonoră de neuitat a lui John Williams, ceea ce nu-i puțin lucru.

Tot condiția mea de Muggle-born într-ale muzicii s-a vădit prin surpriza pe care am avut-o când am descoperit câtă magie degajă o trompetă în prezența unei orchestre simfonice. Pentru mine, acest instrument este legat de universul mai mundan al jazzului, însă, cu energia insuflată alămii de Viaceslav Bilia în cadrul Concertului în La bemol major pentru trompetă și orchestră al lui Alexander Arutiunian, m-am simțit plutind, de parcă aș fi fost vrăjit cu Wingardium Leviosa.

De dirijorul Dumitru Cârciumaru nici nu mai zic, atitudinea dedicată ca unei incantații și bagheta din mână erau de-a dreptul rupte din cursul Defense Against the Dark Arts.

Nu în ultimul rând, Simfonia nr. 8 în Si minor, D. 759, supranumită și Neterminată, a lui Franz Schubert mi-a dezvăluit câtă nevoie avem de vraja spiritului uman, pe care nicio tehnologie nu îl poate duplica.

Mulți au încercat să propună o finalitate acestei opere care ne supune chinului tantalic de a ne imagina cum ar fi putut suna celelalte părți ale compoziție. Inclusiv cei de la compania Huawei au pus la bătaie cel mai performant program de inteligență artificială de care dispuneau și au plăsmuit o continuare care a dezamăgit profund.

Un lucru bun, de altfel.

Să știm că mai sunt zone ale vieții în care magia funcționează.

Expecto patronum!

Imaginile sunt surprinse de ortacul meu într-ale audițiilor de muzică clasică, Daniel Botea.

Primul pas la Viena, al doilea la Craiova

De ceva timp, conștientizarea mea întru faptul că Pământul a mai efectuat o mișcare de revoluție în jurul Soarelui are loc în doi pași.

Primul este Concertul de Anul Nou de la Viena, care e ca senzația acea tare pe care o încerci deschizând geamul într-o dimineață de iarnă. După ce mintea a fost îmbuibată de petarde cu o seară înainte, eleganța de a colo e ca o purjare sufletească.

Însă trezirea definitivă, dușul rece, contactul nemijlocit cu muzica, are loc la Concertul de Anul Nou de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ca masa de Revelion a românilor, spectacolul este garnisit cu de toate, iar ediția din debutul lui 2022 nu a dezmințit această tradiție a îmbelșugării artistice.

N-au lipsit compozițiile ca o punte cu evenimentul de la Musikverein, precum Polka Tristsch-Tasch sau Marșul Radetzky ale dinastiei Johann Strauss, dar nici unele neaoșe și săltărețe, precum Hora staccato de Grigoraș Dinicu sau hora din Trei dansuri românești de Theodor Rogalski.

Să ridice mâna cine n-a făcut niciodată confuzia între Dunărea Albastră a lui Johann Strauss Fiul și Valurile Dunării de Iosf Ivanovici (a mea e sus deja). Cei de la Filarmonica din Craiova au avut înțelepciunea de a ne ajuta să lămurim acest minunat duel, incluzându-le pe amândouă în program.

Au fost momente când am simțit împunsătura lui Eris, zeița discordiei, încercând să-mi dau seama care îmi place mai mult, dar m-am prins rapid că sunt în dilema lui Paris și că n-are sens să încep un Război Troian în propriu-mi cap, mai ales când în schemă a apărut și superbul Vals nr 2 din Suita a II-a de jazz a lui Dmitri Șostakovici.

Dacă e să trimitem semnale în Univers, menite să demonstreze altor posibile forme de viață că nu suntem doar o specie belicoasă și consumistă, cu acest triumvirat avem șanse să căpătăm până și bunăvoința klingonienilor.

Desertul se servește de obicei la final, dar acum a fost presărat pe tot cuprinsul concertului și a constat din porții gustoase precum Uvertura operei Coțofana hoață de Gioacchino Rossini, Can Can-ul din Orfeu în Infern al lui Jacques Offenbach (e veselie mare acolo jos, nu credeți?), Intermezzo din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, Bacchanale din opera Samson și Dalila de Camille Saint-Saens sau Uvertura operei Ruslan și Liudmila de Mihail Glinka.

Câteva cuvinte despre dirijorul Bogdan Vodă.

Că dă dovadă de o admirabilă dăruire, știam.

Că la un astfel de concert special consumă și mai multă energie, știam.

Dar, având în vedere că, la cererea unui public flămând și însetat de muzică bună, spectacolul se ține trei seri la rând, nu pot să nu trimit un gând de îngrijorare față de soarta acestui om care slujește arta muzicală cu o așa abnegație.

Dintre multiplele suplimente smulse orchestrei filarmonicii craiovene de un public entuziast s-a numărat și Polka Pizzicato a lui Johann Strauss Fiul, o compoziție redată pe bază de ciupituri.

Așa să fie și acest val 5 al pandemiei de Covid.

Față de mușcăturile hulpave ale precedentelor ofensive ale virusului, sper ca acesta doar să ne ciupească și să ne lase să trăim frumos și bine.

Că motive avem.

Vezi tot ce am scris mai sus.

Imaginile sunt surprinse de tovarășul meu de audiții și aplauze, Daniel Botea.

Trei doze de vaccin anti-spleen

M-am urnit destul de greu spre Festivalul Craiova Muzicală, ediția 48 din 2021, dar, și când am făcut-o, mi-am administrat dintr-un foc trei doze de vaccin anti-spleen, devenind astfel blindat față de orice fel de melancolie de sărbători sau anxietate de litere grecești.

Prima doză a fost, așa cum îi șade bine unei inoculări, cu niște organisme neliniștitoare care să zgândăre nițel sistemul imunitar muzical. Compoziții precum „Duplum” pentru clarinet și pian de Ștefan Niculescu, „Jokers 2” pentru clarinet, violoncel și pian de Călin Ioachimescu sau „Talciok” pentru clarinet, vioară, violoncel, pian și percuție de Adrian Iorgulescu împing limitele a ce înțelegem prin armonie sonoră, însă în niciun moment nu mi s-au părut incoerente sau dezagreabile.

Doar exprimau stări și personaje și locuri care nu sunt neapărat plăcute. Ca o doctorie, ce să mai.

Acest set de ciudățenii simpatice mi-a fost injectat de niște instrumentiști cu personalități artistice bine conturate – Diana Moș (vioară), Mircea Marian (violoncel), Adriana Maier (pian), Sorin Rotaru (percuție), beneficiind de coordonarea lejeră a lui Emil Vișenescu (clarinet), a cărui figură deja familiară mie exprimă o bonomie și o dedicare care ar avea darul să îl convingă până și pe un anti-vaccinist convins să lase acul să-i pătrundă în epidermă.

După cum știți, rapelul este cea mai importantă doză, iar concertul celor de la Violoncellissimo s-a ridicat la înălțimea misiei proteguitoare ce i-a revenit.

Am spus-o în câteva rânduri: violoncelul este instrumentul redării tristeții prin excelență. Ei bine, acum am avut ocazia să constat că poate fi folosit cam la orice, de la dansuri țărănești neaoșe la tangouri, de la Bohemian Rhapsody la Passacaglia de Haendel sau de la Thunderstruck la colinde.

Tot cu acest prilej, am avut prilejul să urmăresc pe un lider autentic în acțiune. Marin Cazacu nu este doar un virtuoz al violoncelului, ci și un profesor, un dirijor, un motivator, un unificator. Toate au reieșit din simplul său comportament pe scenă, iar mai presus de toate, m-a cucerit faptul că n-a încetat niciodată să zâmbească.

Către colegii de scenă.

Către public.

Către sine.

Na, că am ajuns să parafrazez vorbele lui Florin Răducioiu.

Violoncellissimo a fost Superbissimo!

Pentru doza a treia, cunoscută și sub anglo-saxonul booster, n-a mai fost nevoie de vreo formulă biochimică foarte complexă, ci de măiestrie în stare pură.

Mărturisesc, la început mă întrebam:

Oare ce pot să îmi mai spună estetic o singură vioară, fie ea mînuită de reputata Irina Mureșanu, acompaniată ocazional de o pian, fie el și manevrat de la fel de reputata Valentina Sandu-Dediu?

Răspunsul n-a zăbovit să mi se arate sub forma unei încântări aproape transcendentale.

Ciaccona, de pildă, această compoziție a lui Bach dedicată exclusiv viorii, a absorbit tot ce știam despre baroc și armoniile sale, le-a adunat într-un punct primordial și le-a declanșat într-un veritabil Bing Bang, la capătul căruia am am călătorit la începuturile timpului.

Călătorii au mai fost și de alt fel, prin China, Argentina sau bestiarele medievale, dar aceea prin care corzile viorii Irinei Mureșanu le-au făcut cel mai mult să vibreze pe cele interioare ale mele a fost periplul prin Persia antică, unul dintre legănele civilizației. Nu credeam că o vioară europeană poate da glas unei astfel de cutremurătoare tânguiri orientale.

Iar acum, cu inima plină de aceste experiențe minunate, vă urez Sărbători liniștite și un An Nou cu zbateri doar înspre mai bine.