Sa privim pictura! (XII)

Marele val de la Kanagawa (din seria 36 de vederi ale muntelui Fuji)

Marele val de la Kanagawa (din seria 36 de vederi ale muntelui Fuji)

Ma indepartez pentru scurt timp de continentul nostru si ajung pe niste meleaguri indepartate, dar de-a pururi fascinante: insulele nipone. Pictura japoneza din perioada auto-izolarii Tokugawa nu a atins vreun nivel exceptional de realism, in schimb, in privinta rafinamentului, se bate, in opinia mea, cu orice curent artistic european.

Stampele lui Hokusai sunt expresia sufletului nipon: temator si extatic in fata naturii, contemplativ si iubitor de frumos. Valurile nu sunt numai spuma inofensiva, sunt tentacule, sunt gheare nemiloase, sunt stihii dezlantuite si, cu toate acestea, oamenii le iubesc. Iar pe fundal, cu o mandrie retinuta, dar cu greu ascunsa, e redat muntele-zeu, Fuji.

Cele doua planuri ale stampei sunt redate in registre antitetice: primul este tumultuos si dinamic, al doilea e intruchiparea linistii si echilibrului. E greu sa nu te patrunda acest zbucium. Drumul spre seninatate e greu, dar la capatul lui asteapta frumusetea in stare pura.

Sa privim pictura! (XI)

Fiul Omului

Fiul Omului

Cand am scris despre Dali, i-am contestat eticheta de cel mai mare pictor suprarealist. Acum a venit vremea sa vi-l prezint pe cel caruia eu ii ofer acest titlu – Rene Magritte.

Nu stiu daca e vreun tablou al lui Magritte care sa nu ma faca sa ma scarpin in varful capului, asa ca la operele lui sa nu va asteptati la cine stie ce idei stralucite din partea mea; avand in vedere ca picturile sale sunt desprinse in adevaratul sens al cuvantului din subconstient si nu unul colectiv, ci particular al artistului, ma tem ca nu prea mai avem cum sa descifram mesajul pe care Rene Magritte l-a asternut pe panza, pentru simplul motiv ca omul e decedat de ceva timp.

Eu unul nu pot decat sa descriu ceea ce vad: un barbat cu melon, cu fata ascunsa de un mar, in spate avand marginea unui zid, cerul innorat si ceea ce ma incumet sa zic ca e marea. Mai remarc si mainile pictate intr-un mod rudimentar si inegal, de parca ar fi de ghip… ooops, m-am incumetat sa fac o comparatie:)))).

Ca sa fiu complet, am sa spun ca pictura se intituleaza Fiul Omului. Ma uit si ma minunez si nu ma mai satur!

Sa privim pictura! (X)

Marea Odalisca

Marea Odalisca

Ma indoiesc ca vreunul dintre vizitatorii acestui blog nu a vazut vreodata un corp dezgolit de femeie, chiar si numai pe hartie sau pe ecran. Suntem invadati de nuditate. Asa ca, teoretic, aceasta pictura nu ar mai putea sa starneasca mare atractie, mai ales ca (oroare!!!:::))) personajul este intors cu spatele.

SIGUR????

Priviti cu atentie lascivitatea diafana a privirii, carnalitatea pielii si elementele de decor care o trasforma pe aceasta femeie dintr-un simplu obiect al placerii intr-un simbol al senzualitatii aservite si apasate.

Dar de ce e ”mare”? Este aceasta odalisca mare la suflet sau la intelect sau la apetit? Raspunsul este mult mai simplu si mai plin de inovatie si umor. Priviti corpul arcuit al femeii. Ciudat nu? Are ceva aparte si cu toate acestea nu stii clar ce. Mai priviti o data. ”Mai sa fie, simt ca e ceva evident, dar cu toate astea imi scapa!”.

Va mai las sa o admirati pe ”Marea Odalisca” a lui Ingres si sa va dati seama despre ce e vorbesc. Astept comentariile voastre. Am sa va ajut daca vad ca va va ajunge disperarea ca nu reusiti:).

Sa privim pictura! (IX)

Calator pe marea norilor

Calator pe marea norilor

Daca si-ar fi pictat personajul din fata, Caspar David Friederich nu mi-ar fi produs nici 20% din emotia pe care mi-o provoaca acest tablou de fiecare data cand il vad. Oare ce gandeste acest om? Oare ce eforturi a depus sa ajunga pe aceasta culme? Oare ce tristeti il apasa astfel incat sa se refugieze in inaltimea norilor?

Privind acest tablou imi aduc instantaneu aminte de spusele lui Pascal: ”Omul este o trestie, cea mai fragila din natura, dar o trestie ganditoare”. Si luptatoare, as adauga eu.

Sa privim pictura! (VIII)

Sfantul Francisc

Sfantul Francisc

Pe cat de simpla este compozitia tabloului lui Zurbaran, pe atat de adanca este impresia pe care mi-o lasa. In primul rand este uimitor cum intunericul, care de regula anuleaza spatialitatea, aici o potenteaza. Nu e nevoie de niciun fundal, ci doar de om si de credinta sa. De asemenea, figura si tinuta personajului inspira un hieratism care te obliga, ca privitor, sa respecti cu pietate acest moment de spiritualitate extatica. Priviti cu cata acuratete sunt redate faldurile robei!

Mai ca iti e teama sa respiri, ca sa nu il tulburi din rugaciune!

Sa privim pictura! (VII)

Mona Lisa

Mona Lisa

„IN SFARSIT!”, va striga o mare parte a world wide web-ului. Evident, oameni buni, doar nu va imaginati ca am sa trec cu vederea cea mai controversata, admirata si fotografiata pictura a tuturor timpurilor.

Cam greu sa va spun eu ceva ce nu stiti despre ce infatiseaza Mona Lisa sau despre toate versiunile urzite in jurul acestei imagini, despre care a ajuns sa se spuna ca ar fi chiar Leonardo da Vinci, feminizat. Ce ma incanta, insa, cel mai mult la acest tablou nu este imaginea in sine, ci tot misterul care s-a perpetuat si a evoluat de-a lungul timpului.

Mona Lisa nu este doar opera unui artist, este sufletul intregii omeniri, care migreaza de la epoca la epoca si le reaminteste muritorilor sa viseze. Nat King Cole a cantat-o, o revista de umor a folosit-o ca sa faca haz de Iliescu si chiar acum, cand va uitati la acest zambet unic, puneti o frantura din voi in ea si dati viata legendei.

Cercetatori si exegeti din toate zarile, nu incercati sa deslusiti misterul Mona Lisei, pentru ca este tot ce are mai de pret!

Sa privim pictura! (VI)

Bazinul

Bazinul

Hubert Robert ma distreaza copios prin umorul lui fin, pe care il manifesta intr-un mod unic. Intr-o epoca in care grandoarea arhitectonica si mostenirea Antichitatii erau inca la mare pret, pictorul francez ia in tarbaca atat pretiozitatea unor contemporani, cat si badarania altora. Imi pare rau ca nu am gasit tabloul in care, pe un obelisc rasturnat, niste tigani fierb niste carne intr-o caldare. Nici tabloul de fata nu e mai prejos: intr-un loc predestinat colaborarii cu muzele si iubirilor platonice, gurese reprezentante ale sexului frumos se scalda in voie, sub privirile dezaprobatoare ale statuilor nude, care regreta vremurile in care goliciunea era apanajul exclusiv al marmurii.

Omul sfinteste locul: cateodata il innobileaza, cateodata il murdareste. Sa fiu sincer, habar nu am despre ce vorba in cazul de fata.

Sa privim pictura! (V)

Omul cu turban rosu

Omul cu turban rosu

Jan van Eyck vine dintr-o perioada cand figurile umane erau reprezentate atat de uniform, incat dadeau impresia ca traiau intr-o lume de clone. In Omul cu turban rosu, pictorul olandez nu numai ca se abate de la canoane, compunand o figura omeneasca autentica, dar si creeaza un efect vizual unic. Noi ne uitam la tablouri, nu ele la noi. Am folosit acest truism, pentru ca tocmai aceasta regula universala pare ca e incalcata in pictura lui van Eyck: privirea personajului e redata cu atata maiestrie, incat da senzatia ca acesta ne-a aruncat o privire fugara si usor dispretuitoare, pe care o va muta in curand in alta parte, pentru ca nu prezentam atata importanta.

Ciudata senzatie: sa fii tratat ca un inferior de un tablou si sa iti mai si placa! Pentru asta, Jan van Eyck merita eticheta de maestru.

Sa privim pictura! (IV)

Gradinile templului

Gradinile templului

Daca unii pictori ma frapeaza, ma incanta sau ma uluiesc, pur si simplu, Paul Klee nu face decat sa imi smulga un zambet abia perceptibil. Dar asta inseamna atat de mult, pentru ca in spatele acestui zambet se ascunde admiratia fata de un artist care, in secolul XX (chiar daca la inceputul lui) are curajul sa creeze cu o inocenta precum a oamenilor din zorii civilizatiei si a copiilor din toate timpurile.

O singura privire aruncata Gradinilor templului si m-am intors in timp cu 20 de ani. Ii sunt recunoscator oricui imi ofera aceasta putere, chiar si pentru o fractiune de secunda. Paul Klee e printre putinii care reuseste.

Sa privim pictura! (III)

Persistenta memoriei

Persistenta memoriei

Ca sa imi pun o mare parte a omenirii in cap, va spun ca, pentru mine, Salvador Dali nu este cel mai mare pictor suprarealist:). Dupa ce-am scapat de o ploaie de rosii stricate, va spun ca, de fapt, eu il consider mai mult un pictor al simbolurilor, decat unul care isi extrage esenta tablourilor din zvacnirile subconstientului. Simt la Dali o preocupare prea mare sa socheze si sa impresioneze.

Ce nu ii pot contesta insa spaniolului este faptul ca si reuseste. Persistenta memoriei nu e un tablou atat de incarcat precum altele ale pictorului. Pe mine ma farmeca insa indrazneala de a dilua lucruri materiale si a realiza astfel semnificatia: timpul atotputernic si-a gasit nasul in amintirile care dainuie. Dar si simt ceva angoasant vazand ca imaginatia cuiva a ajuns undeva unde eu nu m-am incumetat. Poate de-asta Dali e atat de adulat.

P.S. Abia astept sa vad cum il creioneaza Pacino pe acest geniu nebun.