Si ce daca vine sfarsitul lumii?

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Circula de cateva zile pe Internet o ipoteza nasoala, preluata de multi (cum ar fi acest articol), inclusiv de site-urile romanesti. Ideea este simpla: civilizatia umana in ansamblu este pe duca si mai avem cateva decenii pana la marele poc. Motivele ar fi consumul tot mai mare, populatia tot mai mare, prostia tot mai mare, as adauga eu.

Ce mi-a atras atentia este ca aceasta ipoteza nu porneste de la interpretari mistice (vezi cazul mayasilor care, saracii, au devenit cea mai injurata civilizatie apusa), ci vine de la un complex studiu teoretic, cu multe si complicate modele aplicate, leit premisa de la care incepe extraordinara serie Fundatia a lui Isaac Asimov. Si acolo, un om inteligent intuieste decaderea unei societati, bazandu-se pe analogii istorice si pe ample corelatii de date, dar, si aici intervine diferenta, ofera in mod structurat si modele si solutii pentru post-prabusire.

Studiul de fata, ca si altele similare, nu fac decat sa atraga atentia, sau cel putin asa cred autorii lor. Consider insa ca a induce in mod constant ideea ca nu mai mult si ne-o luam la nivel planetar nu face decat sa incurajeze exact comportamentul care conduce la asta: Dupa noi, potopul! Eu, unul, vreau sa aud de la oamenii de stiinta si ceva solutii, poate greu de realizat, dar care sa imi arate ca intr-adevar gandesc, nu doar pun degetul pe niste puncte nevralgice, vizibile de la o posta pentru oricine scoate nasul din tableta si il ridica in vant.

Mai cu simt de raspundere mi se pare Scurta istorie a viitorului de Jacques Attali, in care autorul face niste previziuni argumentate cu cifre si analogii, de te apuca deprimarea pe la mijlocul volumului, pe care am facut greseala sa-l lecturez exact in perioda sarbatorilor de iarna. E clar, perioada asta e pentru chestii dulcege, oricat de neplauzibile. La final, insa, autorul isi exprima speranta in puterea omenirii de a-si recladi solidaritatea si fericirea. Duios si inutil demers dupa 300 de pagini de intunecare, dar macar a incercat.

Asadar, o sa avem sfarsitul lumii asa cum o stim (adorabil cliseu, ca si cum societatea e o aventura de o noapte).

Cum procedam?

 

De ce-mi place cea mai tweet-aita poza din istorie?

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Oscars-Twitter-Selfie.jl.030214

N-am stat sa vad ceremonia Oscarurilor in direct, n-avea rost sa imi pierd somnul de frumusete ca sa vad cum castiga 12 Years a Slave. A doua zi, insa, am fost potopit de informatii si impresii si pareri si poante. Una s-a distins pentru ca exploateaza o tendinta moderna si nu chiar, aceea de a te trage singur in poza.

Momentul in sine a fost planificat probabil, dar starea de spirit a celor care s-au ingramadit sa intre in obiectivul telefonului tinut de bratele lungi, dar nu indeajuns de lungi, ale lui Bradley Cooper e de o naturalete incantatoare. Daca gasiti filmuletul aferent, uitati-va cu atentie cum sare Angelina Jolie ca o pustoaica si da sa intre in cadru in ultimul moment.

Cica Hollywood-ul ar fi un loc destul de murdar, dar entuziasmul pe care il simt cei din poza proiecteaza o farama de bucurie pe care merita sa o impartasim, tocmai pentru ca se prezinta sub o forma atat de umana.

Unde mai pui ca parodiile aparute in spatiul mioritic sunt de tot hazul!

Craiova se vrea a fi mai culturala

By Iulian in De prin satul planetar 5 Comments

In calitate de blogger am participat la o intalnire care a reunit membri ai acestei eterogene bresle, cativa reprezentanti de ONG-uri si pe Vlad Dragulescu, presedintele Asociatiei „Craiova Capitala Culturala Europeana”, in care acesta din urma ne-a prezentat proiecte si idei de proiecte care sa sporeasca urbei noastre sansele de a fi aleasa pentru acea deosebita ipostaza.

Reuniunea mi-a relevat lucruri bune si mai putin bune. O sa incep cu cele care tind spre negativ, ca sa pot incheia intr-o nota optimista. Nu stiu daca este vorba despre blogger-i, despre romani, despre craioveni, dar exista o deficienta referitoare la modul de abordare a unei intalniri de acest fel. Exista intalniri de informare, intalniri de socializare, intalniri de generare de idei si cu multe alte scopuri, care trebuie definite inca de la inceput, astfel, se va ajunge exact la ce am fost martor – accente politicianiste, devieri masive sau o lungime nejustificata, pe care eu am fost nevoit s-o sanctionez plecand mai devreme.

Apoi, din nou nu ma pot pronunta asupra gradului de generalitate, am constatat ca, daca un cetatean al Craiovei precum mandea, care ar vrea sa se implice cu ce poate si cu ce stie, dar fara sa deranjeze prea mult (vorba lui George Orwell – „On the whole human beings want to be good, but not too good, and not quite all the time”), habar nu are ce sa faca si nici autoritatile n-ar sti ce sa-i spuna, chiar daca nu le-ar strica o mana de ajutor.

Si acum, hai si cu partile bune, ca exista. Pentru prima data de cand ma stiu, am auzit de un proiect pe termen lung. Vlad ne-a vorbit despre termene gen 2016, 2021 si 2030 si despre eforturile lui si ale celor cu care lucreaza de a aduce cultura la nivel comunitar, adica la nivelul amatoricesc, dar pasionat al oricarui cetatean. O idee pe care o imbratisez cu mare drag.

Un alt aspect pozitiv este ca toti participantii (pe care ii veti regasi la finalul articolului) au format un grup pe Facebook, de unde eu, unul, voi putea afla la timp si in mod structurat, informatii si impresii despre o initiativa care ma intereseaza si care este deja in desfasurare, dar despre care n-aveam nici cea mai vaga idee. De pilda, asa voi afla cu siguranta cand se va desfasura festivalul de teatru comunitar, pe care nu o sa-l ratez, tocmai pentru ca este expresia democratizarii artei, pe care o sustin si in care cred.

Acestia sunt participantii la intalnire (lista este copiata cu nerusinare de la Daniel Botea):

De ce m-a enervat Bill Gates

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

E final de an scolar si urmeaza examene de treapta, deci media vor vui in perioada urmatoare despre statisticile terifiante referitoare la rata de promovabilitate, decaderea invatamantului romanesc si soarta cruda a natiei, in general.

Ce are Bill Gates cu toate acestea? Nimic direct, doar voiam sa stabilesc contextul. Magnatul american are suficient timp si destui bani, incat se poate apleca  asupra operelor de caritate, dupa cum vor chip-urile domniei sale. Ultima idee pe care a prezentat-o pe site-ul www.ted.com m-a deranjat profund prin ingustimea ei.

Prezinta Bill Gates o statistica despre America si cat de rau o duc locuitorii acestei tari in raport cu ai altora cand vine vorba de matematica si citit. Ca om responsabil si cetatean exemplar, vrea sa se implice sa remedieze asta, ca doar nu poate cea mai misto democratie din lume sa se afle dupa alte tarisoare greu de plasat pe planiglob.

Ca urmare, Bill Gates declara ca vizeaza o reforma a modului cum gandesc si actioneaza profesorii. In esenta, acestia ar trebui sa adopte o atitudine de angajati de multinationala, sa isi monitorizeze progresul si sa incerce sa se autodepaseasca (stahanovism, pentru connaisseur-i). Cand a pomenit, insa, modul cum s-ar realiza aceasta permanenta imbunatatire, au inceput nervii mei sa se manifeste. Metoda pe care Gates o recomanda este ca profesorii sa isi inregistreze orele, pentru ca apoi sa le urmareasca din nou, luand aminte ce au realizat bine si propunandu-si sa indrepte ce pare in neregula. Evident, vor fi site-uri specializate si forum-uri unde se vor putea incarca lectiile cele mai reusite, intru proslavirea autorilor lor.

De ce m-am simtit scos din sarite, pentru ca nu mi-e caracteristica starea asta, ba chiar ma enerveaza oamenii care o au? Recunosc, sunt multi profesori naspa pe lumea asta, care au ajuns sa practice aceasta profesie fara niciun fel de aplecare sau aptitudine, care au ramas cu reflexe comunistoide (vorbesc de Romania), cum ca ei sunt un fel de zeitate care pot insulta elevii dupa plac, elevi al caror unic rol este sa ii asculte perorand pe teme variate, deloc legate de materia in sine.

Insa, daca si putinii care activeaza in invatamant din vocatie vor sta cu teama unui Big Brother auto-impus, atunci vom ajunge la o crusta de artificialitate care va sufoca orice forma de educatie sanatoasa. E ca si cum ai pansa o rana purulenta, inainte de a o dezinfecta; rezultatul: gangrena si amputare.

O alta sursa de enervare latenta a fost ca Bill Gates nu pomeneste nici macar in treacat cat s-a ingreunat sarcina unui profesor intr-o lume despiritualizata, debusolata si mereu pe fuga precum a noastra. Nu admite ca elevii sunt imbecilizati de media pe zi ce trece (daca vi se pare ca vorbesc precum un profet nebun, ia uitati-va la reclamele de pe posturile de muzica si ziceti-mi daca vredeti vreuna care promoveaza respectul fata de cei mari sau fata de profesori). Ar vrea in schimb ca profesorii sa munceasca mai mult, din ce in ce mai mult, cel mai mult. Curat atitudine de patron!

Initial, am scris acest articol intr-un program de editare de text pentru care ii sunt recunoscator lui Bill Gates. Asta nu inseamna ca nu o sa declar sus si tare, ca, atunci cand vine vorba de educatie, vorbeste in dodii.

Nicolaescu a murit si nici Depardieu nu e prea bine

By Iulian in De prin satul planetar 3 Comments

Sergiu Nicolaescu s-a stins. Nu o sa ma leg de toate mizeriile iscate de contestata ceremonie a incinerarii pe care el insusi a cerut-o, deja crapa Internetul de opinii. Ce vreau neaparat sa abordez este valoarea filmelor lui Sergiu Nicolaescu, subiect care a prilejuit ciufutilor deversari masive de venin.

In fruntea acestora il regasim pe Cristian Tudor Popescu, om cu o ampla cultura cinematografica, dar si cu o mai ampla apetenta pentru uraciune gratuita, care declara raspicat intr-un editorial ca el n-a simtit niciun fel de emotie la niciun film al lui Sergiu Nicolaescu. Aici l-am prins pe CTP cu ceva: ori cu minciunica, pentru ca n-ai cum sa nu razi la Nea Marin Miliardar, ori cu severe probleme de personalitate, ca sa nu zic altfel, pentru ca, din nou, n-ai cum sa nu razi la Nea Marin Miliardar.

Mai ziceau altii ca productiile lui Nicolaescu, in comparatie cu filmele postdecembriste, ale cineastilor pe care nu i-a sprijinit din invidie, cica (fapt care ar putea fi adevarat, pentru ca, dupa ’89, tot ce a scos a fost fara suflu). Factual vorbind, este corect, dar, si acum va invit la un exercitiu de sinceritate solitara, cati dintre voi ati vrea sa revedeti Moartea domnului Lazarescu, cati 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si cati Mihai Viteazul (scot Nea Marin Miliardar din discutie, pentru ca n-ar fi fair-play)? Ia sa vedem mainile ridicate: doi, trei rezidenti suparati pentru Cristi Puiu, cinci, sase perversi care vor sa se mai delecteze cu Ana Maria Marinca si Laura Vasiliu despuiate de la brau in jos pentru Cristian Mungiu, cateva sute pentru Sergiu Nicolaescu si restul abtineri (asta ca sa nu ziceti ca masluiesc voturile).

Concluzia, pentru ca fara ea am trai degeaba: regizori sunt si Mel Brooks si Michael Bay si Wong Kar Wai. Fiecare isi serveste meseria, buzunarul si idealurile cum poate.

In timp ce pe plaiuri mioritice se stingea un regizor, in sora noastra mai mare, Franta, un reprezentant de marca al aceleiasi arte sucomba, din punct de vedere etic doar. Noii guvernanti francezi s-au gandit sa rezolve criza intr-un mod prea simplu pentru a fi si eficient: sa puna taxe mari, dar mari de tot, pe bogati. Haiducismul n-a cazut bine la nimeni, dar Gerard Depardieu s-a gandit sa faca un pic de gura si, mai apoi, sa se mute in semn de maxim protest in Belgia. Pentru ca nu s-a constituit nicio delegatie oficial in frunte cu Francois Hollande, care sa vina sa-i ceara cu lacrimi in ochi sa se intoarca, si poate pentru ca belgienii au pus la randul lor ochii pe banetul lui si al altora, Depardieu a plusat intr-un mare hal.

S-a facut cetatean rus! De fapt, nu s-a facut el, ci l-a facut Putin, care n-a pierdut ocazia sa isi rada un pic de amicii occidentali si a semnat decretul de acordare cetateniei in doi timpi si trei miscari, sa nu care cumva sa-i vina mintea la cap actorului. Nicio grija, Depardieu a raspuns printr-o declaratie care ma face sa cred ca e aidoma lui Andy Kaufman pe care l-a imortalizat Jim Carey in Man on the Moon, prin faptul ca a lasat comedia pe care a slujit-o in chip atat de remarcabil sa-i invadeze viata reala.

Departe de mine gandul sa-i contest vreun drept lui Gerard Depardieu. Poate sa se mute si in Zanzibar, el sa fie sanatos. Dar sa spui ca iti place Rusia pentru democratia ei? Rusia, ma?

In locul francezilor, l-as arde un pic pe Depardieu la audienta urmatoarelor filme, sa simta ca democratia e, in esenta, libertatea de a alege, libertate pe care o au si altii, care decid sa ramana unde sunt, oricat de greu ar fi.

Campania electorala e naspa rau

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Ies din cladirea garii si ma urc intr-un taxi. Din compasiune si dintr-un simt sui generis al echilibrului cosmic, aleg masina mai rablagita, pentru ca stiu ca si soferul acesta trebuie sa manance.

Taxiul se urneste cu pocnete si hurducaieli (asta e, echilibrul cosmic are pretul lui), apoi se opreste la primul semafor. Intorc privirea si, pe fatada unui bloc urat, pe care il stiu de cand lumea si pe care il lasasem la fel de urat cu o saptamana in urma, se intinde mare cat vezi cu ochii un afis electoral. Nu conteaza al cui, cert e ca n-a fost ultimul care mi-a umplut privirea timp de cateva minute pana am ajuns acasa.

Acesta este un motiv forte pentru care detest perioadele de campanie electorala. Universul din jurul meu se imbacseste de figuri photoshopate, in ipostaze indelung studiate si care nu mai pacalesc pe nimeni, ale unor personaje bine hranite, bine coafate si bine geluite, care nici macar nu se deranjeaza sa-mi bata la usa, sa-mi prinda in piept o insigna cu mutra aia a lor si, cu un zambet exersat cu creionul in gura, sa ma indemne sa-i votez. Pe scurt, daca vor sa ma imbrobodeasca, s-o faca personal, macar as aprecia efortul.

Fac o paranteza intelectuala. Am aflat de curand un lucru care m-a facut sa ma plesnesc peste frunte, pentru ca nu l-am remarcat mai demult. Atena antica si democratica (intr-un alt fel decat intelegem astazi acest concept) nu a lasat posteritatii prea multe statui ale liderilor ei politici. De ce? Pentru ca nu era voie. Se considera ca acela care isi face imagine publica tinde spre tiranie; de aceea s-au burzuluit multi cand Fidias a avut tupeul sa puna fata lui Pericle pe una dintre frizele Parthenonului.

Un alt motiv pentru care campania electorala mi se pare naspa rau e stric legata de eroarea fatala de a privi la televizor in respectiva perioada. Daca, printr-un miracol, ar mai exista vreun politician cu un discurs agreabil si decent, campania l-ar arunca, inevitabil in vagauna declaratiilor extreme si l-ar face de nerecunoscut. Si asa se duce pe p…rapastie si intuitia reconfortanta de genul „Asta e om ca lumea, l-am vazut io” si incepi sa te simti ca un fraier.

Unora le displace avalansa de promisiuni desantate proferate in aceasta perioada; la mine e ceva diferit. Campanie electorala inseamna ca nu mai e mult si o sa apara niste guvernanti care au liber timp de patru ani la: marit/ initiat/ diversificat taxe, schimbat legi si sisteme intregi, disponibilizat etc. E ca un bec galben care ma atentioneaza sa imi pun centura de siguranta, pentru ca urmeaza turbulente.

In concluzie, perioada electorala atenteaza la linistea mea sufleteasca si de-aia n-o suport.

O sa halim insecte?

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Am vizionat de curand o prezentare pe site-ul www.ted.com, in care un olandez a argumentat plin de daruire ca in viitorul apropiat va trebui si va fi indicat sa mancam insecte.

Stiu cel putin o duzină de persoane atat de dedicate curentului carnivor, incat i-ar dori compatriotului lui Van Basten sa se scufunde cu tot cu tara sa rapita apelor pentru o asa insulta adusa stomacului. Dar pe mine m-a pus pe ganduri cuvantarea dumisale.

In primul rând, faptele si datele referitoare la criza hranei, in principal la industria carnii, pareau veridice si deloc tendentioase, nu cum te-ai astepta din partea unui vegan fanatic (apropo, stiti de ce sunt multi vegetarieni tot timpul furiosi pe ei însisi? Pentru ca sunt facuti din carne!). Ascultandu-l, mi-am adus aminte de o stire citita intr-un ziar, strivita intre doua mega articole despre criza politica, referitoare la cantitatea in permanenta scadere a bacon-ului la nivel mondial. Producatorii explicau aceasta situatie prin costurile tot mai mari ale cresterii porcilor care ne furnizeaza cu atata darnicie slana et comp. Poate ineditul plasarii, poate o neliniste pe care o deduc la unele minti mai luminate a facut ca aceasta aparent insignifianta frantura jurnalistica sa mi se lipeasca de memorie, in timp ce restul actualitatilor arzatoare s-au estompat.

Asadar, carnea o sa fie tot mai scumpa, tot mai rara sau tot mai nesanatoasa. Ce facem, ca eu, unul, am incercat vegetarianismul si mai mult de 2 zile n-am rezistat? Olandezul ne-a spus foarte simplu: insectele. Sunt multe si bune. Aversiunea fata de insecte nu e decat o chestiune psihologica si nu e nici macar generalizata; in multe parti ale lumii, lighioanele cu multe picioare sunt chiar delicatese!

Evident, nu toate insectele vor fi de mancare (sper). Nu ma vad fugarind o libarca prin bucatarie, ca s-o zdrobesc cu papucul si apoi s-o intind tacticos pe paine. Dar, si asta m-a frapat cel mai mult, olandezul a adus prezentarea pe un taram foarte actual, nu doar futurist-ipotetic. Ministrul agriculturii din Olanda sprijina cresterea extensiva de insecte destinate consumului, a introdus feluri de mancare din insecte pe meniul ministerului si popularizeaza aceasta tendinta in randul omologilor din Europa.

Deci, la o aruncatură de avion cu cherosen de Romania, niste oameni, cam avangardisti cu moravurile dintotdeauna, dar sanatosi la cap fara doar si poate, au îmbratisat o idee care la noi e la stadiul de gluma cu mare potențial de exploatare (gen cum vor arata insectele cu E-uri, de Valentine’s Day ii faci cadou iubitei/iubitului o cutie de gandaci inveliti in ciocolată, Master Chef va avea o sectiune speciala – Soté de păienjeni etc.).

Problema e: o sa halim insecte in viitor? Sau o sa ne mancam unii pe altii, cum deja am început?

Romania naturala

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Am primit saptamana trecuta o invitatie care m-a atras si careia i-am dat curs. World Wide Fund Romania si Garanti Bank au lansat in Piata Mihai Viteazul din Craiova o expozitie de fotografie realizata de Dan Dinu, intitulata Romania salbatica si dedicata unor locuri nu foarte atinse de mana omului, din 13 parcuri nationale ale Romaniei si din rezervatia Delta Dunarii.

La mini-evenimentul petrecut in Sala Maura a restaurantului Minerva (prilej cu care mi-am adus aminte ce frumoasa e) m-am lamurit ce isi doresc organizatorii: natura e importanta; natura trebuie cunoscuta; natura trebuie protejata. Inca de la inceput am avut niste obiectii, care mi-au aparut pur si simplu involuntar in minte, nu dintr-un reflex gicacontrist.

Prima, mai degraba bascalioasa, s-a referit la numele proiectului. Romania e salbatica din multe puncte de vedere, asa ca un titlu ar fi fost mai sugestiv in privinta intentiilor celor care si-au dedicat energii si timp pentru a-l realiza. Tocmai pentru ca a existat o astfel de investitie emotionala, una dintre tipele cu care am stat de vorba nu a gustat gluma, desi eu tot consider ca e decent de amuzanta.

A doua obiectie are radacini adanci si m-a preocupat mai mult. Izvoraste din urmatorul rationament:

1. Axioma – prezenta masiva a omului dauneaza naturii.

2. Fapt – daca omul afla de un loc, devine interesat de el.

3. Fapt – daca un om e interesat de un loc, se duce sa-l vada.

4. Fapt – daca se duce un om, dupa aceea se duc mai multi.

5. Fapt – daca se duc mai multi, se axtiveaza axioma de la punctul 1.

Concluzie: Ce rost are sa faci cunoscute niste locuri cand vrei sa le protejezi de iresponsabilitatea umana?

La aceasta intrebare, pe care nu m-am sfiit s-o adresez, mi s-a raspuns pe larg, cu argumente la care o oaresice lipsa de vigoare logica a fost compensata de pasiunea cu care au fost exprimate.

Oricum, m-am linistit cand am ajuns la expozitia propriu-zisa (care, apropo, mai sta in Craiova pana pe 9 octombrie). Imaginile variaza, de la o frumusete standard, de calendar de perete, la una aparte care imbina poezia cu documentaristica intr-un mod foarte reusit, impresia intarita si de explicatiile pe care artistul insusi ni le-a oferit fara zgarcenie.

Cat timp am petrecut acolo si cat am apucat sa vad zilnic in tranzit spre serviciu, am constatat ca, desi ocupa o zona larga din Piata Mihai Viteazul, nu starnesc decat un interes sporadic din partea trecatorilor, asta in conditiile in care, la doar cateva zeci de metri, vad ochi aprinsi si glande salivare activate constant la vederea rochiilor si telefoanelor de pe A.I. Cuza. Nu-i vad pe aceia care ravnesc cu asa ardoare la bunuri materiale ostenindu-se pe versantii Domogledului, ca Dan Dinu, asa ca pot sa stau linistit.

Dragos a fost alaturi de mine la lansarea acestei expozitii.

No, you crossed the line, sir!

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Vreo cateva zile, un film asteptat cu nesat de o planeta intreaga n-a contat la box office. De ce? Pentru ca un narod a intrat cu arme la o premiera din America si a omorat 12 persoane, ranind grav alte cateva zeci.

In asemenea conditii, teama de a merge la The Dark Knight Rises a parut justificata. Apoi, dupa aceste cateva zile, incasarile au explodat, fapt pe care, desi pare mercantil din partea mea, il consider mai semnificativ decat referundum-ul asta neispravit. Oamenii si-au invins frica si nu l-au lasat pe acel narod sa le strice viata. Nu l-au lasat sa ii traga si pe ei dincolo de acea linie care separa fictiunea de realitate. Este victoria normalitatii impotriva unei incercari inumane si dezgustatoare de a o perturba.

Am auzit voci potrivit carora anterioarele filme Batman ale lui Christopher Nolan sunt de vina ca narodul a intrat in sala de cinema si a omorat oameni, inclusiv o fetita de sase ani: ca e prea violent, ca personajul The Joker este prea pregnant, ca e prea apropiat de lumea reala. Nimic mai fals. Realizatorii acestei tragedii au facut un pariu stilistic care le-a mers: au inlocuit atmosfera comicaresc-usurica a ecranizarilor de dinainte cu una mai intunecata, care exploreaza mai adanc abisul constiintei umane si le-a iesit, totul culminand cu interpretarea fabuloasa a regretatului Heath Ledger.

Da, si eu m-am infiorat de spaima, dar si de placere, urmarindu-i personajul care sterge pe jos cu marii villain-i ai cinematografiei, gen Hannibal Lecter sau Darth Vader, dar nu mi-a trecut nicio clipa prin cap sa fac altceva decat sa gust estetica uratului intr-o forma remarcabila a sa. Insa, undeva, un narod, o fiinta incompleta si frustrata, s-a gandit sa il imite.

Nu ma apuc sa-i dezbat motivatiile sau contextul. Sunt sigur ca expertizele psihiatrice si media, care il vor face mai interesant decat cei ce intreprind  mici si necunoscute acte de bunatate si vitejie, se vor ocupa de asta. Nu vreau sa spun decat ce pedeapsa i-as da.

Pentru tot restul vietii, va fi sprijin pentru toate victimele sale: va fi bona pentru copilul nou-nascut al unuia dintre decedati, va face cumparaturile pentru rudele altuia si ii va imbraca si duce la toaleta pe cei batrani pe care i-a vaduvit de un reazam. Iar intre aceste activitati, in putinul timp liber ramas, va viziona The Dark Knight Rises de trei ori pe zi zilnic, pana o sa-i iasa pe ochi.

P.S. Promit sa revin cu recenzia la The Dark Knight Rises, dar le-am promis unor prieteni ca il vedem impreuna, asa ca mai dureaza un picut :).

Ce ne mai jucam

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Acum cateva saptamani mi-au trecut prin mana si prin fata ochilor doua jocuri pe calculator. Primul dintre acestea este Diablo III, pe care firma Blizzard, in dulcele-i stil clasic, l-a amanat ani de zile, argumentand ca asa il bibileste mai in detaliu. Istoria acestei serii se pierde in negura timpului: mai intai a fost Diablo, care a spart canoanele RPG-ului stufos si l-a dus spre o actiune mai intensa, fara a pierde din vedere o poveste bine inchegata si o atmosfera de efect; a urmat Diablo II, pe care eu, unul, l-am jucat pana la satietate. Reteta predecesorului a fost pastrata si imbunatatita: mai multe tipuri de luptatori, dupa maniile si preferintele fiecaruia, mai multi monstri si mai multe posibilitati de a-ti dezvolta personajul: ori vrajitoare focoasa, ori glaciala, ori barbar care da cu doua sabii mari ori barbar care da cu doua securi si mai mari etc.

Ar fi fost culmea ca realizatorii lui Diablo III sa nu mentina toate astea, dar nu e cazul. Jocul e si mai diversificat si pastreaza acea placere indescriptibila a lozului in plic: bantui pe coclauri si dai omor la monstri, asteptand cu nerabdare sa vezi ce obiect fermecat mai lasa in urma. Nici senzatia brucewillsiana de atotputernicie data de starpierea aproape de unul singur a legiuni intregi de aratari rauvoitoare n-a fost stirbita in vreun fel. Si totusi…

In niciun moment nu m-am putut sustrage senzatiei ca asist la curgerea unui izvor cam secat de idei; povestea nu e rea, dar nici nu te tine cu sufletul la gura, dialogurile nu sunt agramate, dar nici sclipitoare, design-ul nivelelor este dragut, dar ii lipseste un ce sa fie memorabil, iar confictul care sta la baza actiunii pare mai mult o incropeala de ramasite adunate de la jocurile anterioare. Poate ca e normal ca suflul sa se fi pierdut pana la acest al treilea episod, poate m-am maturizat eu sau poate ca toate lucrurile trebuie sfarsite la un moment dat, nu exploatate in nestire.

Al doilea joc e fix la polul opus: are fix 75 de MB, cam cati pixeli redau un coif al barbarului, e indie, adica e realizat de niste persoane care au lucrat pe cont propriu, fara sa-si vare coada vreo firma mare, si se numeste To the Moon. Si e superb.

Povestea e Inception + Memento, dar nu pare nicicum copiata. Doi doctori patrund in mintea unui muribund pentru a-i implanta o amintire, prin care acesta sa isi petreaca ultimele clipe avand convingerea ca si-a realizat un vis al copilariei. Cei doi inceptionisti se ciondanesc intr-una si parcurg anamneza pacientului, descoperind ce bucurii si tristeti a incercat, pentru a gasi momentul cand amintirea poate fi plasata cu succesc.

Grafica jocului este un 2D simplut, vizual vorbind, personajele sunt un pic mai rasarite decat Pac Man, dialogurile sunt numai sub forma de text si, cu toate acestea, To the Moon este o experienta intelectuala si emotionala minunata. Am simtit interes, induiosare, tristete, suspans si dilema si am ras copios. Am uitat de spalatul vaselor si am ignorat durerile de cap care izvorasc din prea mult stat la calculator, pentru ca mai puteam de curiozitate sa vad ce imi mai rezerva To the Moon.

Un joc care are doar 75 de MB!