Romania naturala

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Am primit saptamana trecuta o invitatie care m-a atras si careia i-am dat curs. World Wide Fund Romania si Garanti Bank au lansat in Piata Mihai Viteazul din Craiova o expozitie de fotografie realizata de Dan Dinu, intitulata Romania salbatica si dedicata unor locuri nu foarte atinse de mana omului, din 13 parcuri nationale ale Romaniei si din rezervatia Delta Dunarii.

La mini-evenimentul petrecut in Sala Maura a restaurantului Minerva (prilej cu care mi-am adus aminte ce frumoasa e) m-am lamurit ce isi doresc organizatorii: natura e importanta; natura trebuie cunoscuta; natura trebuie protejata. Inca de la inceput am avut niste obiectii, care mi-au aparut pur si simplu involuntar in minte, nu dintr-un reflex gicacontrist.

Prima, mai degraba bascalioasa, s-a referit la numele proiectului. Romania e salbatica din multe puncte de vedere, asa ca un titlu ar fi fost mai sugestiv in privinta intentiilor celor care si-au dedicat energii si timp pentru a-l realiza. Tocmai pentru ca a existat o astfel de investitie emotionala, una dintre tipele cu care am stat de vorba nu a gustat gluma, desi eu tot consider ca e decent de amuzanta.

A doua obiectie are radacini adanci si m-a preocupat mai mult. Izvoraste din urmatorul rationament:

1. Axioma – prezenta masiva a omului dauneaza naturii.

2. Fapt – daca omul afla de un loc, devine interesat de el.

3. Fapt – daca un om e interesat de un loc, se duce sa-l vada.

4. Fapt – daca se duce un om, dupa aceea se duc mai multi.

5. Fapt – daca se duc mai multi, se axtiveaza axioma de la punctul 1.

Concluzie: Ce rost are sa faci cunoscute niste locuri cand vrei sa le protejezi de iresponsabilitatea umana?

La aceasta intrebare, pe care nu m-am sfiit s-o adresez, mi s-a raspuns pe larg, cu argumente la care o oaresice lipsa de vigoare logica a fost compensata de pasiunea cu care au fost exprimate.

Oricum, m-am linistit cand am ajuns la expozitia propriu-zisa (care, apropo, mai sta in Craiova pana pe 9 octombrie). Imaginile variaza, de la o frumusete standard, de calendar de perete, la una aparte care imbina poezia cu documentaristica intr-un mod foarte reusit, impresia intarita si de explicatiile pe care artistul insusi ni le-a oferit fara zgarcenie.

Cat timp am petrecut acolo si cat am apucat sa vad zilnic in tranzit spre serviciu, am constatat ca, desi ocupa o zona larga din Piata Mihai Viteazul, nu starnesc decat un interes sporadic din partea trecatorilor, asta in conditiile in care, la doar cateva zeci de metri, vad ochi aprinsi si glande salivare activate constant la vederea rochiilor si telefoanelor de pe A.I. Cuza. Nu-i vad pe aceia care ravnesc cu asa ardoare la bunuri materiale ostenindu-se pe versantii Domogledului, ca Dan Dinu, asa ca pot sa stau linistit.

Dragos a fost alaturi de mine la lansarea acestei expozitii.

No, you crossed the line, sir!

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Vreo cateva zile, un film asteptat cu nesat de o planeta intreaga n-a contat la box office. De ce? Pentru ca un narod a intrat cu arme la o premiera din America si a omorat 12 persoane, ranind grav alte cateva zeci.

In asemenea conditii, teama de a merge la The Dark Knight Rises a parut justificata. Apoi, dupa aceste cateva zile, incasarile au explodat, fapt pe care, desi pare mercantil din partea mea, il consider mai semnificativ decat referundum-ul asta neispravit. Oamenii si-au invins frica si nu l-au lasat pe acel narod sa le strice viata. Nu l-au lasat sa ii traga si pe ei dincolo de acea linie care separa fictiunea de realitate. Este victoria normalitatii impotriva unei incercari inumane si dezgustatoare de a o perturba.

Am auzit voci potrivit carora anterioarele filme Batman ale lui Christopher Nolan sunt de vina ca narodul a intrat in sala de cinema si a omorat oameni, inclusiv o fetita de sase ani: ca e prea violent, ca personajul The Joker este prea pregnant, ca e prea apropiat de lumea reala. Nimic mai fals. Realizatorii acestei tragedii au facut un pariu stilistic care le-a mers: au inlocuit atmosfera comicaresc-usurica a ecranizarilor de dinainte cu una mai intunecata, care exploreaza mai adanc abisul constiintei umane si le-a iesit, totul culminand cu interpretarea fabuloasa a regretatului Heath Ledger.

Da, si eu m-am infiorat de spaima, dar si de placere, urmarindu-i personajul care sterge pe jos cu marii villain-i ai cinematografiei, gen Hannibal Lecter sau Darth Vader, dar nu mi-a trecut nicio clipa prin cap sa fac altceva decat sa gust estetica uratului intr-o forma remarcabila a sa. Insa, undeva, un narod, o fiinta incompleta si frustrata, s-a gandit sa il imite.

Nu ma apuc sa-i dezbat motivatiile sau contextul. Sunt sigur ca expertizele psihiatrice si media, care il vor face mai interesant decat cei ce intreprind  mici si necunoscute acte de bunatate si vitejie, se vor ocupa de asta. Nu vreau sa spun decat ce pedeapsa i-as da.

Pentru tot restul vietii, va fi sprijin pentru toate victimele sale: va fi bona pentru copilul nou-nascut al unuia dintre decedati, va face cumparaturile pentru rudele altuia si ii va imbraca si duce la toaleta pe cei batrani pe care i-a vaduvit de un reazam. Iar intre aceste activitati, in putinul timp liber ramas, va viziona The Dark Knight Rises de trei ori pe zi zilnic, pana o sa-i iasa pe ochi.

P.S. Promit sa revin cu recenzia la The Dark Knight Rises, dar le-am promis unor prieteni ca il vedem impreuna, asa ca mai dureaza un picut :).

Ce ne mai jucam

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Acum cateva saptamani mi-au trecut prin mana si prin fata ochilor doua jocuri pe calculator. Primul dintre acestea este Diablo III, pe care firma Blizzard, in dulcele-i stil clasic, l-a amanat ani de zile, argumentand ca asa il bibileste mai in detaliu. Istoria acestei serii se pierde in negura timpului: mai intai a fost Diablo, care a spart canoanele RPG-ului stufos si l-a dus spre o actiune mai intensa, fara a pierde din vedere o poveste bine inchegata si o atmosfera de efect; a urmat Diablo II, pe care eu, unul, l-am jucat pana la satietate. Reteta predecesorului a fost pastrata si imbunatatita: mai multe tipuri de luptatori, dupa maniile si preferintele fiecaruia, mai multi monstri si mai multe posibilitati de a-ti dezvolta personajul: ori vrajitoare focoasa, ori glaciala, ori barbar care da cu doua sabii mari ori barbar care da cu doua securi si mai mari etc.

Ar fi fost culmea ca realizatorii lui Diablo III sa nu mentina toate astea, dar nu e cazul. Jocul e si mai diversificat si pastreaza acea placere indescriptibila a lozului in plic: bantui pe coclauri si dai omor la monstri, asteptand cu nerabdare sa vezi ce obiect fermecat mai lasa in urma. Nici senzatia brucewillsiana de atotputernicie data de starpierea aproape de unul singur a legiuni intregi de aratari rauvoitoare n-a fost stirbita in vreun fel. Si totusi…

In niciun moment nu m-am putut sustrage senzatiei ca asist la curgerea unui izvor cam secat de idei; povestea nu e rea, dar nici nu te tine cu sufletul la gura, dialogurile nu sunt agramate, dar nici sclipitoare, design-ul nivelelor este dragut, dar ii lipseste un ce sa fie memorabil, iar confictul care sta la baza actiunii pare mai mult o incropeala de ramasite adunate de la jocurile anterioare. Poate ca e normal ca suflul sa se fi pierdut pana la acest al treilea episod, poate m-am maturizat eu sau poate ca toate lucrurile trebuie sfarsite la un moment dat, nu exploatate in nestire.

Al doilea joc e fix la polul opus: are fix 75 de MB, cam cati pixeli redau un coif al barbarului, e indie, adica e realizat de niste persoane care au lucrat pe cont propriu, fara sa-si vare coada vreo firma mare, si se numeste To the Moon. Si e superb.

Povestea e Inception + Memento, dar nu pare nicicum copiata. Doi doctori patrund in mintea unui muribund pentru a-i implanta o amintire, prin care acesta sa isi petreaca ultimele clipe avand convingerea ca si-a realizat un vis al copilariei. Cei doi inceptionisti se ciondanesc intr-una si parcurg anamneza pacientului, descoperind ce bucurii si tristeti a incercat, pentru a gasi momentul cand amintirea poate fi plasata cu succesc.

Grafica jocului este un 2D simplut, vizual vorbind, personajele sunt un pic mai rasarite decat Pac Man, dialogurile sunt numai sub forma de text si, cu toate acestea, To the Moon este o experienta intelectuala si emotionala minunata. Am simtit interes, induiosare, tristete, suspans si dilema si am ras copios. Am uitat de spalatul vaselor si am ignorat durerile de cap care izvorasc din prea mult stat la calculator, pentru ca mai puteam de curiozitate sa vad ce imi mai rezerva To the Moon.

Un joc care are doar 75 de MB!

Ce-i lipseste Craiovei

By Iulian in De prin satul planetar 4 Comments

Ia sa vedem daca ghiciti. Spatii verzi? Tzzz. Locuri de munca (bune)? Tzzz. Civilizatie? Tzzz. Ce atunci? Un loc unde sa dai cu un baros in ziduri si sa le spargi, fara riscul unei infractiuni de vandalism.

Cand lucram la o anume firma, aveam sediul intr-o zona cu spatii de inchiriat, unde isi mai faceau veacul si alte intreprinderi private. In centrul curtii se afla o cotineata mai rasarita.

Intr-o zi, neavand cheie, ii asteptam afara pe colegii mai bine inzestrati cu astfel de accesorii si cascam gura la un grup de oameni vanjosi, care primisera, pare-se, dispozitia sa darame cotineata cu pricina. Poate ca am fost nedrept cu ea folosind acest termen, mai ales ca avea ziduri din caramida si BCA, bine sudate, fapt pentru care demolatorii ei foloseau un baros.

Intr-un moment de inspiratie pe care logica nu il poate explica, am cerut, cu sfiala, voie sa dau si eu cu barosul intr-o bucata de zid care se incapatana sa ramana in picioare. Zambind prietenos, dar si usor ironic, manuitorul uneltei mi-a inmanat-o. Era infinit mai grea decat imi imaginasem. Am ridicat-o cu chiu cu vai, desi instinctul de mascul m-a facut (sa incerc) sa ascund asta si am lovit zidul cat am putut de tare. Nu cred sa fi ramas vreo celula in corpul meu care sa nu se fi zguduit in momentul impactului; sincer sa fiu, cred ca am suferit mai mult decat zidul, care a ramas nestirbit, spre deosebire de orgoliul meu.

Binevoitor, manuitorul anterior al barosului m-a povatuit: Nu da cu forta, doar lanseaza-l si tine-l sa nu cada, ca e suficient de greu si-si face singur treaba. Dupa acest sfat impecabil, loviturile mele au inceput sa aiba efect, iar zidul sa se imputineze treptat. Mi-e greu sa descriu senzatia de eliberare pe care incercat-o la fiecare lovitura. Era ca si cum toti nervii mei pe colegii care nu mai veneau, pe slujba ingrata, pe lume in general, s-ar fi scurs prin baros. Unde mai pui ca spiritul mi-a parasit corpul, ca sa vada imaginea din exterior si mi-a marturisit la intoarcere ca aveam aerul unei divinitati nordice a tunetului. Ei da!

De-atunci imi staruie in minte o idee: ce-ar fi sa deschid o afacere in folosul comunitatii, care sa permita oamenilor sa-si descarce nervii; un spatiu, undeva in afara Craiovei, cu niste ziduri construite mai mult sau mai putin temeinic (ca sa nu simta unii descurajati) si cu instrumente de distrugere de diferite marimi, pentru bratele oricui.

Cei carora le-am impartasit aceasta aspiratie antreprenoriala s-au uitat la mine cu bunavointa aceea care nu inseala pe nimeni (Lasa-l ca e dus, saracu’), dar e clar ca ei n-au dat niciodata cu barosul si nu stiu cat de bine poate fi.

Comentariu subiectiv

By Iulian in De prin satul planetar 2 Comments

Randurile de mai jos contin trimiteri aproape laudative la adresa persoanei mele, asa ca ii rog pe cei care nu-mi suporta egocentrismul sa sara direct la „Ceea ce ma…”.

Pentru restul am doua povestioare. In prima se facea ca sunt la admiterea la liceu si primesc la literatura ceva ce suna cam asa: Comentati expozitiunea din Miorita. Eu, ca omul pregatit temeinic, stiam ca expozitiunea este primul moment al subiectului, in care se stabilesc locul, timpul si spatiul, asa ca am comentat pe larg prima bucata din Miorita, adunand vreo doua pagini si. La iesire, ma intreaba bestiala mea mama, cu un zambet nelinistit pe fata: Ce scrisasi la Miorita? Ca unii cred ca trebuia sa comentezi intreaga poezie. Cum asa, expozitiunea nu e de colo pana colo? Ba da, dar au fost foarte multi tocilari care au scris tot si s-ar putea ca asta sa se considere rezolvarea corecta. Credeti ca am facut vreo petitie? Nu, am asteptat cu aceeasi emotie rezultatele, care au fost bune.

A doua povestioara are loc mai tarziu, cand eram prin facultate. Primim un subiect la un examen, care viza o bucata dintr-o perioada pe care o studiasem cu un anume profesor. Scriu fix la obiect si ies din sala sa stau de taina cu colegii si colegele. Una imi zice: eu am scris tot cursul, ca sa fiu sigura. Alta la fel. Altul imi spune: si eu am scris tot, ca oricum nu imi aduceam aminte prea multe exact despre ce ne-a dat. Si tot asa, trei sferturi dintre colegii mei au mers la sigur. Credeti ca am facut vreo petitie si m-am dus la profesor sa ii explic? Nicidecum, mi-am luat o bere si am asteptat. Cand sa ne dea rezultatele, intra profesorul, pe vremea aceea ditamai directorul la Arhivele Nationale, si spune: Mai, nu mai scrieti tot, scrieti exact ce vi s-a cerut. Asa m-am ales cu una dintre cele mai misto amintiri ale mele din facultate, pe parte academica, bineinteles.

Acum sa trecem si la subiectul nostru actual. Sau, mai bine zis, la subiectiva.

S-a dat urmatoare fraza la testarea nationala:

Ceea ce ma jeneaza este dificultatea rasfoirii.

Si s-a cerut sa se precizeze tipul propozitiei subordonate. E subiectiva toata ziua, si daca se gasesc argumente ca ar putea fi si predicativa, palesc datorita pozitiei ei in fraza. Desi limba noastra romaneasca este mai flexibila decat engleza, bunaoara, tot are o topica in care subiectul este primul. Dar nu, s-au gasit destui care au gandit prea mult si care s-zu zbarlit impreuna cu parintii ca a fost fraza prea ambigua. Dupa ce a invocat si argumentul retard al acuzarii predecesorului, ministrul s-a gandit ca or fi cateva zeci de mii de parinti ale caror odoare si-ar vedea sansele de a intra la liceu compromise de o amarata de subordonata si ca e perioada electorala, si a cedat presiunilor.

Ca urmare, din acest moment, aveti liber la contestat orice. Daca nu va place ca 2 + 2 = 4, sunt sigur ca se poate rezolva ceva cu vreun manuscris pierdut al lui Leibnitz.

Parintilor care deja spumega de indignare ca subiectiva ar dauna la evolutia ulterioara a progeniturii, le spun ca odraslele lor tocmai au ratat o sansa sa invete ca viata insasi e ambigua si, mhm, subiectiva.

Iar daca nici asta nu le place, mai am o povestioara. Dupa ce a absolvit scoala de la Brienne, Napoleon Bonaparte a aplicat pentru marina. Neavand note suficient de mari si nici neam prea de soi, a picat. A stat un an pe bara, a intrat in artilerie si a ajuns cineva de care au auzit si cei care au luat subiectiva si cei care au luat predicativa. Daca ar fi ajuns la marina, probabil ramanea doar un nume in istoria navala a Frantei, distingandu-se prin faptul ca si-o lua in mod constant de la Horatio Nelson et comp.

10 motive sa mergi la vot pe 10 iunie

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Da, recunosc, nu e cel mai original titlu si nu e nici cel mai original concept. Cu ce ma laud eu (ca doar e campanie electorala si am, deci, dezlegare) e preocuparea pentru gandirea laterala, pentru care m-am folosit de cartea lui Gustave Le Bon, Sase palarii ganditoare.

1. Daca mergi la vot, ti se pun niste mici abtibilduri pe dosul cartii de identitate. Daca mergi in mod constant, se va umple de astfel de marturii ale spiritului civic, iar cand te vei deplasa la vreo doamna de la vreo institutie publica si vei avea nevoie sa prezinti un act de identitate, vei constata ca dosul plin de „votat” va smulge un zambet plin de simpatie si va cataliza o atitudine mai binevitoare.

2. Daca mergi la vot, te intalnesti cu vecinii de prin zona circumscriptiei electorale, iar dupa aceea, cand mai dai cu ochii de ei, veti zambi complice si, cine stie, poate veti schimba doua vorbe.

3. Ca veni vorba de vecini, poate, printre acestia, e vreo persoana de sex opus pe care nu ai avut niciodata curaj sa o abordezi. Acolo, in sectia de votare, privirile vi se vor intalni pentru o clipa, mainile vi se vor atinge cand unul va preda stampila, iar celalalt se va pregati sa o ia. De aici si pana la a intra in vorba, a iesi la un suc, a ajunge sa fiti impreuna, a va casatori si a face copii pe care sa-i invatati sa mearga la vot nu mai e decat un pas.

4. Daca mergi la vot, pe tidula cu numele candidatilor iti poti exprima opinii ge genul: S* v*f*t m**a-n c*r la toti!”, avand certitudinea ca mai mult de o persoana va lua cunostinta de ea.

5. Daca esti vreun timid care nutreste in secret ambitii politice, mergi la vot si, pe aceeasi tidula, poti desena o casuta cu numele tau si un logo improvizat si te poti vota singur.

6. Daca iti exprimi votul, il anihilezi pe al badaranului/necioplitului/incultului care a aruncat tigara din masina fix pe geaca ta de fas cea noua.

7. Daca mergi la vot, vei avea dupa aceea o arma letala impotriva amicului agasant care, invariabil,  la fiecare iesire in oras incepe s-o dea pe „nimic nu merge in tara asta”. Dupa ce il vei fi lasat sa-si improaste invectivele deprimante, il poti intreba cu o malitiozitate usor mascata: Auzi, da’ tu la vot ai fost?

8. Daca mergi la vot, vei lasa naibii Diablo 3 ala (sau 2 daca sunteti, ca mine, un nostalgic fara o configuratie prea puternica) si iti vei odihni muschii ciliari, iesind un pic la aer.

9. Mergand la vot ii vei da dreptate lui Aristotel (cine nu vrea sa faca asta, simtind ca, implicit, si Aristotel ii da dreptate la randul sau), care spune ca virtutea este un obicei si vine din practica.

Daca mergi la vot, vei avea ocazia sa reflectezi asupra cat de fragila si consistenta este democratia si cat de insignifianti si puternici sunt oamenii care  o compun.

O campanie Craiova Forum.

In sens invers

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Inca o data, in calitatea mea de blogger, am avut ocazia sa mananc si sa beau pe gratis si, in subsidiar, sa particip la evenimentul prin care cei de la Craiova Forum si-au lansat versiunea tiparita a rubricii de anunturi de pe site-ul lor.

Daca ii cunoasteti personal pe Lucian Prejbeanu (@eroscf) sau Marius Dinu (@FREAKTUNING), oameni dedicati online-ului trup si suflet, o atare decizie de a intra in lumea fizica a unei afaceri care sucomba incetul cu incetul pare cel putin ciudata.

Dar tot asa, daca ii cunoasteti personal, le stiti hotararea si puterea de munca, dar si relaxarea in a trata chestiuni gen esec sau pierdere. Craiova Forum a crescut, atat de mult, incat poate indrazni sa se aventureze si pe alte taramuri, oricat de alunecoase.

Ce vor Lucian, Marius si colegii lor e o farama din acea poveste superba a capitalismului, dar a nu a capitalismului finantist contemporan, dominat de speculatori si investitori fara inima. E acel capitalism de la origini, al lui Henry Ford, care a trudit in ateliere, care si-a consumat timpul liber muncind pe branci si care a esuat cu vreo doua, trei afaceri pana sa reuseasca sa aiba succes.

Le urez celor de la Craiova Forum sa ne revedem la aniversarea a 5 ani de existenta a ziarului de mica publicitate, cand sper sa aiba un bufet si mai bogat!

In slujba boborului

By Iulian in De prin satul planetar 3 Comments

Nu fac mare caz de combinatiile de cuvinte cheie care ii aduc pe internauti pe site-ul meu, desi unele mi-au smuls cel putin un zambet (decapitari umane cu barda, maimute chinuite sau filme porno cu 2 lesbiene). De curand, insa, una dintre mele m-a doborat, pur si simplu, prin sublimul ei. Iat-o, fara niciun fel de adaos sau ciuntire:

informati despre viata lui leonardo da vinci referat scurt de 2 pagini de caiet studentesc

Ce m-a fermecat nu a fost atat demersul cultural, cat precizia lui. Nu sunt sigur ca rezultatele motoarelor de cautare au fost pe masura doleantelor respectivei persoane insetate de cunoastere, asa ca am simtit un navalnic impuls de marinimie si am redactat eu insumi acest referat, respectand intru totul parametrii lui tehnici.

Ca sa stie tot boborul ca pe blogul lui Iulian Firea se gasesc de toate, pentru toti. Sau, cum spunea Marin Sorescu: Avem si stechere, mestere!

Ce stie pietonul ce-i rovinieta?

By Iulian in De prin satul planetar 3 Comments

Ce poate sa scrie un posesor de permis auto, dar nu si de masina, ergo pieton, despre rovinieta? Decat ca aude despre ea la diversi amici, in discutii care, sincer, il lasa cam rece. Si totusi, rovigneta a jucat sau era sa joace un rol semnificativ in viata autorului acestor randuri.

Era intr-o dimineata ursuza de ianuarie. Foarte de dimineata, in fapt, caci ma trezisem la 5, cum numai cosasii vrednici mai reusesc. Motivul unei atat de matinale ruperi din bratele lui Morfeu era ca trebuia, ca parte a unui echipaj de 5 persoane, sa merg la Bucuresti sa sustin un examen.

Cativa pumni de apa aruncati brutal pe fata au consfintit starea de veghe, iar momentul in care urma sa ma sune colegul ce se oferise sa faca pe soferul se apropia vertiginos, asa ca mi-am verificat echipamentul din bagaj si am asteptat. Ora de imbarcare, planuita a fi semnalata printr-un telefon, a venit si a trecut. Dar nu m-am impacientat, bazandu-ma pe caracterul parolist al colegului, pana cand primesc un telefon de la D., membru al unui alt echipaj ce urma sa faca deplasarea in capitala:

– Musiu, tu stii ceva de B.? Ca noi il sunaram de 2 ori si nu rapsunse.

– Hopa, imi zic in sinea mea, stai sa-l sun si eu, zic cu voce tare.

Zis si facut, dar apelul a ramas fara rezultat. Dau sa sun pe restul colegilor de echipaj, dar imi da ocupat. Probabil ca au gandit ca si mine si l-am apelat pe B., dar n-am mai avut timp sa ma emotionez la gandul unei atare sinergii, ca pe ecranul matusalemicului meu mobil apare din nou un apel de la D.:

– Ai dat de B.?

– Nu.

– Nici noi si de un sfert de ora suntem in fata casei lui, am strigat de nu stiu cate ori, dar nu a iesit nimeni. Iar masina e in curte.

Situatia devenea dramatica. Mintea a inceput sa-mi lucreze cu febrilitate: daca iau trenul de 7 si nu are intarziere, ajung la 10 in Bucuresti, plus cat mai fac cu metroul si ma car cu bagajele, ajung pe la 11. Prea din scurt si prea multe variabile. Ma suna M., coleg de echipaj, aflat, gratie inexplicabilei disparitii a lui B., in aceeasi oala ca si mine:

– Stii ceva de B.?

– Nu.

– Si ce facem?

O idee fulgeratoare imi brazdeaza intelectul:

– Auzi, tu n-ai masina? Ce-ar fi sa mergem cu a ta?

– Da, m-am gandit la asta, dar nu am rovinieta si mi-e ca sunt filtre de cand cu protestele astea (Nota: aceasta drama s-a petrecut in perioada cand protestele din capitala ajungeau la zenit)

Hotarat sa-mi exploatez ideea pana la capat, sun pe G.:

– Si tu ai masina, nu mergem cu tine?

– Bai, sa stii ca asa m-am gandit si eu, dar mi-am adus aminte ca nu am rovinieta si am mai avut probleme cu politia din cauza asta.

Simtind ca mi se scurge din suflet orice urma de speranta, il sun pe F., care declarase sus si tare ca, in masina lui B., el o sa doarma dus pana la Bucuresti, ca sa fie proaspat la examen. Il intreb direct:

– Ai rovinieta?

– Da, am, spuse el cu obida in glas.

– Pai, si nu mergem cu tine?

– Ba da, am vorbit deja cu ceilalti, hai, ia-ti bagajul si vino in intersectia Cutare.

Nu e nevoie sa mai spun ca misterul lui B. nu s-a solutionat nici pana acum, iar eu, unul, in ciuda explicatiilor tehnice referitoare la ceas si telefon cu bateria descarcata, inca il banuiesc ca a dormit prin „vecini”.

De ce bem bere?

By Iulian in De prin satul planetar 1 Comment

Sper ca amicul care a fost realmente coplesit cand a aflat ca am vizitat o fabrica de bere sa citeasca si aceste randuri, pentru ca la el ma gandesc cand le scriu.

Te-ai gandit vreodata de ce bei atata bere (ma rog, tu bei si vin din belsug, dar despre asta o sa discutam cu alta ocazie)? Stiu ca esti ocupat pana peste cap, mai ales ca de vreo doi ani ai si un urmas in familie, si stiu ca reflectia nu e tocmai sportul tau preferat, dar ia incearca sa intri pe pagina de Facebook a celor de la Ciuc Premium si sunt convins ca nici atentatorii aia sinucigasi cu cele 50 de fecioare ale lor nu ar simti beatitudinea mai dihai decat tine.

Eu m-as incumeta sa spun ca toate opiniile prezentate acolo isi gasesc un loc in personalitatea ta generoasa, care, tocmai datorita acestei minunate licori inventate, pare-se, de sumerieni,  a devenit atat de incapatoare. Ca berea ti se pare gustoasa, de asta sunt convins; ca o bei pentru ca poti, e clar, stiu ca iti pare rau ca ai doua maini si doar o singura gura; ca te distrezi enorm cand sorbi din bere, asta fara indoiala, si cred ca stii cat ne distram si noi; ca pentru sanatatea ta psihica ai nevoie de bere, cunoastem, numai consoarta nu prea vrea sa inteleaga; si peste toate acestea troneaza socializarea, pe care ti-o manifesti cu atata duiosie prin palme date peste cefele tovarasilor de bere.

Acestea fiind spuse, nu stiu cum o sa-ti distribui votul. Am vaga banuiala ca, pana vineri, 27 ianuarie, cand va avea loc marea dezbatere, iti vei face conturi separate de Facebook sub nume aleatoriu alese de Messi, Xavi, Guardiola, numai ca sa le dai dreptate tuturor.

Cat despre mine, cel care ti-a fost si inca iti este recunoscator ucenic intr-ale berii, am o preferinta clara: socializarea. Nu numai pentru ca ideea unor oameni care beau si rad si uita de necazuri ma incanta, dar si pentru ca unul dintre avocatii acestei opinii este extraordinarul actor de comedie Radu Gabriel, despre care as putea parafraza ce spunea Calinescu despre nuvela Alexandru Lapusneanu: Ar fi ajuns un actor la fel de cunoscut ca Fernandel sau Loius de Funes, daca divertismentul romanesc ar fi avut suportul unei limbi universale.