Ca demers cinematografic, biografiile muzicale sunt un pic cinice.

Mai ales dacă artistul vizat e faimos.

Realizatorii știu că oamenii sunt curioși, dar și că nu pot rezista tentației de a asculta niște melodii nemuritoare în context.

Actorii din rolurile principale își asumă transformări, iar momeala pentru Oscar e gata, de unde și interesul sporit.

Dar, să fiu sincer, în ciuda acestui cinism de care sunt conștient, biografiile astea muzicale sunt irezistibile.

De aceea nu am ocolit nici Springsteen: Deliver Me from Nowhere, ba chiar pot să spun că, pe lângă mai sus amintitele trăsături, a și plusat un pic.

Filmul lui Scott Cooper îl prezintă pe Bruce Springsteen, artistul american prin excelență, dar care a găsit calea spre sufletul lumii întregi, în timpul zbaterilor realizării unui album aparte, Nebraska, în care energia leonină din alte șlagăre e înlocuită de un spirit mai întunecat, mai introspectiv, mai elegiac.

Melodiile sunt, în principal, ecouri ale copilăriei lui problematice. Folosesc acest termen, pentru că scurtele epidoade alb-negru de anamneză nu ni-l arată pe copilul Bruce doar afectat de viața cu un tată alcoolic, ci prins în acel hățiș complicat de sentimente, pe care îl știe oricine a crescut cu părinți disfuncționali, dar care, de bine, de rău, nu s-a putut desprinde pentru, că vorba aia, doar pe ei îi avem.

Efectele la maturitate îi influențează protagonistului relațiile cu impresarul, cu o femeie de care e atras și cu arta, în general.

Deși sumare, aceste chinuri ale facerii creative sunt, probabil, realiste și mântuiesc Springsteen: Deliver Me from Nowhere de faptul că înaintează cu frâna de mână trasă, fața de narațiunile alerte din Ray, Bohemian Rhapsody sau A Complete Unknown.

Ca și acești predecesori, pelicula se sprijină pe dedicarea actorilor.

Jeremy Allen White e preocupat de manierismele personajului, dar și de chinul interior, iar interpretarea lui e în cele care îl contrapun celor câteva personaje cu care îl vedem relaționând.

Idila damnată cu Odessa Young e convențională, am mai văzut-o la Chalamet alias Dylan cu toate femeile lui sau la Jeff Bridges vs Maggie Gyllenhaal în Crazy Heart, însă anumite momente care îl aduc împreună cu managerul jucat de Jeremy Strong sunt de-a dreptul înălțătoare.

Și, bineînțeles, mai sunt cele câteva minute cu tatăl îmbătrânit și înfrânt, partitură care i-a revenit lui Stephen Graham, care înțelege lucrurile acestea în profunzime, fiind mintea și sufletul din spatele mini-seriei fenomen Adolescence.

De fapt, lui Graham îi revine vârful de expresivitate al filmului.

Are loc într-una dintre secvențele alb-negru, când, după ce și-a luat o bâtă pe spate de la fiul care era speriat că avea de gând să-i facă rău mamei, se întoarce către el cu o figură în care coexistă enervarea și mândria.

Durează o secundă, însă acolo e cheia.

Ambivalența relațiilor dintre părinți și copii.

Springsteen: Deliver Me from Nowhere are acest mic merit:

Ne invită la a ne reexamina pe ale noastre cu ai noștri, pentru a lămuri măcar de unde venim și unde ar trebui să ne îndreptăm.

Orice astfel de rundă cathartică e binevenită.