Praga este un loc de poveste, care a inspirat multe povești, nu toate basme luminoase.

Dimpotrivă, orașul acesta pitoresc are ceva care invită imaginația către lugubru și misterios, iar un loc anume care contribuie cu o doză consistentă de legende este cartierul evreiesc, al cărui punct focal este cimitirul, cu pietrele sale de mormânt așezate una peste alta și straturile de istorie așijderea.

Mai jos sunt două romane care, într-un fel sau altul, au legătură cu acest cartier praghez și cu faimosul său spațiu funebru.

Golem poate fi cel mai bine descris ca o experiență literară onirică, vecină cu halucinația. Inspirându-se vag din legenda creaturii eponine și deturnându-i cumva sensul, Gustav Meyrink, ale cărui viață și personalitate pot fi subiect de roman în sine, construiește traseul suferințelor mai ales lăuntrice ale unui narator care, pare-se, se ocupă cu șlefuitul de geme, ocupație specific ebraică, poate inspirată de figura lui Baruch Spinoza.

Încurcat în minte în privința afecțiunii față de mai multe figuri feminine, pseudo-protagonistul interacționează cu diverse personaje dubioase și mânate de motivații bizare.

Noima traseului psihologic are mai puțină importanță decât atmosfera de ansamblu și lirismul în proză pe care îl compune Meyrink.

Dacă vă încumetați să citiți Golem (și nu e ușor deloc), merită să vă aplecați asupra unui noi ediții, care, realizată în format mare, asociază textului și pune în valoare o serie de litografii realizate de marele artist român Ștefan Câlția.

Desenele sale întregesc o incursiune în abisul insondabil al conștiinței umane.

Cimitirul din Praga este încă o dovadă că o erudiție mare, precum cea a lui Umberto Eco, dublată de o inteligență ascuțită, poate produce efecte similare cu marea literatură.

Romanul urmărește jurnalul unui narator nesigur (uneori repovestit, alteori dublat de un alter ego), care își relatează viața de falsificator de documente și traseul de antisemit în secolul al XIX-lea.

Cimitirul de Praga este locul unde protagonistul nostru zămislește originea marelui complot sionist, adaptând-o după cerințele comanditarilor și garnisind-o cu toate tâmpeniile la modă în diverse momente ale istoriei.

Apetență umană pentru teorii ale conspirației e un subiect căruia Eco i-a acordat o atenție specială, dovadă fiind Pendulul lui Foucalt sau, mai ales, Numărul zero.

Însă, dacă în acel din urmă roman era vorba de mecanismu individual al construcției narative care ajunge să domine mintea unui individ, aici este despre metamorfozele ei în societate de-a lungul timpului.

Nu știu dacă să fiu liniștit sau îngrijorat că această vulnerabilitate intelectuală (că nu e bine să o numesc prostie, e jignitor, conform poveștilor prezentului) nu e nouă.

Leac unanim pentru ea nu e.

Și, cum spune proverbul, ce nu se poate vindeca trebuie a se îndura.