Conspiraționiști ca la carte

By Iulian in Carti 0 Comment

Umberto Eco a fost un mare gânditor.

Umberto Eco a fost un mare erudit.

Ocazional, Umberto Eco a fost și un mare scriitor.

Provocarea pentru această din urmă ipostază a fost să se folosească de primele două, dar fără a le lăsa să răzbată prea fățiș.

I-a ieșit impecabil în Numele trandafirului.

În Numărul zero nu s-a mai întâmplat, dar asta e prea puțin important, pentru că beneficiul principal al acestui roman este mai degrabă educativ, decât artistic.

Povestea, care slujește mai mult ca pretext, este după cum urmează:

Un jurnalist și scriitor ratat, trecut chiar și de vârsta a două, capătă o slujbă într-un proiect de ziar prin care un potentat vrea să le arate prietenilor și dușmanilor cam de ce ar fi în stare în materie de linșaj mediatic, dacă și-ar pune mintea.

Da, sună dubios, dar tocmai asta e ideea.

Umberto Eco vrea să fie puțin credibil în mod premeditat.

Intrăm astfel în culisele redactării unor articole tendențioase sau al distorsionării câmpului realității, ai cărei martori sau victime suntem și mai dihai de când cu rețele sociale.

Bun, util, lămuritor, dar nimic special.

Însă figura oață acum vine.

Printre colegii de redacție ai protagonistului se află unul care clocește o amplă teorie a conspirației, potrivit căreia nu Mussolini a fost hărtănit la Milano în 1945, ci o sosie a sa, iar adevăratul tiran fanfaron a fost păstrat de forțe oculte pentru a fi scos din nou pe tapet la momentul oportun.

Sună cunoscut, nu?

Conspiraționistul dezvăluie ampla sa urzeală de deducții și asocieri și fabulații în două sesiuni, iar acele seturi de pagini, care curg ca unse, sunt încântătoare.

Umberto Eco nu își desfășoară teoria conspirației în fața ochilor, ci te bagă în mijlocul ei.

Tot eșafodajul de idei, lucrat astfel încât orice obiecție să fie demontată în spiritul a ce vrea creatorul ei să prezinte, e magistral, e un curat prototip pe care îl poți vedea manifestându-se pe Facebook, în fața blocului, în taxi, iar lista poate continua.

Numărul zero nu e vreo capodoperă a literaturii.

Dar e instructivă, așa cum numai o carte bună poate fi.

O eruditie inspaimantatoare

By Iulian in Carti 0 Comment

Am intalnit in persoana multi oameni care m-au coplesit cu eruditia lor, insa nu stiu cum as fi reactionat, daca as fi interactionat pe viu cu Umberto Eco.

Chiar si numai in scris, inteligenta-i impletita cu o cultura generala mai vasta decat pot cuprinde cu gandirea mi-au trezit tot timpul un respect vecin cu spaima.

Colectia de eseuri Cum ne construim dusmanul a venit sa intareasca aceasta impresie, nu, convingere.

Nu numai continutul scrierilor, ci si varietatea lor si abilitatile de la care au pornit au contribuit la constientizarea propriei micimi.

In articolul eponim, avem eruditia valorificata de un ascutita patrundere psihologica.

In Cate bordeie, atatea obiceie, vedem un amplu arsenal paremiologic exploatat in mod hatru.

In Astronomii imaginare, aceeasi eruditie face viraje ametitoare si pasionante prin istoria mentalitatilor si a reprezentarilor.

In Reflectii despre Wikileaks, ni se ofera o perspectiva suprinzatoare, dar necesara, asupra acestui site si a modului cum percepem conceptul de „dezvaluire”.

As putea continua astfel cu fiecare dintre eseurile care compun acest volum, dar ma gandesc sa va las si placerea descoperirii.

Un singur lucru pot sa va spun de pe acum, sigur fiind ca nimic nu va va pregati pentru aceasta senzatie:

Eruditia lui Umberto Eco o sa va infricoseze amarnic.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa imi dau seama cat de putine stiu.

Sa privim pictura! (LXIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Internationala

Ne intereseaza sau nu, ingrijoreaza sau nu, protestele incepute acum cateva zile si bataile de ieri seara sunt pe buzele si pe retina tuturor, asa ca merge sa privim lucrurile si dintr-o perspectiva artistica, nu? 🙂

Tabloul acesta al lui Otto Griebel (1895 – 1972), pictor a proletariatului si care a avut niste problemute si cu Gestapo, m-a fascinat de cand am pus pentru prima data ochii pe el in antologia Istoria uratului, ingrijita de Umberto Eco. E ceva respingator si nelinistitor in el, dar pana aseara nu eram foarte constient ce anume.

Luati fiecare figura umana in parte si veti descoperi indivizi care nu par a avea prea multa scoala, cultura sau chiar minte, fara ca toate astea sa fie neaparat vina lor. Acum priviti-i ca un intreg, luati aminte la masa de priviri hipnotice si de frustrare mocnita si veti descoperi cea mai de temut stihie a societatii umane: multimea.

Avere, rang, inteligenta, nimic nu rezista in fata multimii. Daca ajungi in situatia ca multimea sa se dezlantuie in comunitatea in care traiesti, ori i te laturi, ori te feresti din calea ei, altfel vei fi zdrobit.

La noi, multimea nu s-a dilatat inca suficient pentru a fi de neoprit si probabil ca va fi dispersata curand. Dar gandul linistitor ca astfel de porniri s-au diluat de-a lungul secolelor si ca lumea s-a civilizat in mod statornic va iesi cam zdruncinat dupa toata povestea asta.

Din dragoste de carte

By Iulian in Carti 4 Comments

Daca Jean-Claude Carriere (cineast francez de renume si co-scenarist la Cet obscut objet de desir sau Le charme discret de la bourgeoisie) sau Umberto Eco (pe asta il stiti sigur, pentru ca il citesc multi, inclusiv snobii) s-ar fi apucat separat sa dea o serie de interviuri despre trecutul, prezentul si viitorul cartilor, nu le-ar fi iesit asa de bine cum le-a iesit impreuna in Nu sperati ca veti scapa de carti.

Volumul reuneste discutii-ricoseu ale celor doi oameni de cultura, discret starnite de catre moderatorul Jean Phillipe de Tonnac; spun ricoseu, pentru ca, desi pornind de la cate un subiect sintetizat in titlul capitolului respectiv, eruditia lui Carriere si Eco poarta firul ideilor intr-un ametitor, dar irezistibil traseu prin istorie, religie si filosofie.

Multe subiecte sunt atinse, unele inaccesibile, precum pasiunea bibliofila a celor doi, pe care un cititor obisnuit poate nu o intelege si gusta, altele nevralgice, precum fundamentele marilor religii, pe care un cititor angajat afectiv le poate respinge. Oricum, e greu sa nu gasesti macar o frantura, o idee, ceva de care mintea sa ti se agate si sa iti provoace acea pornire de a inchide cartea, de a reflecta asupra celor citite, apoi de a o deschide din nou, de a reciti acel pasaj si asa mai departe.

Pentru mine, interesant a fost si sa urmaresc manifestarile personalitatilor celor doi participanti la colocviu. Carriere activeaza in lumea filmului, astfel ca multe din exemplele sale vin din acest domeniu, felul de a se exprima face mult apel la vizual, iar bogatia informatiilor (pe care eu am inteles-o si ca pe o forma de aparare impotriva intelectului coplesitor al interlocutorului) da impresia unui documentar care se deruleaza cu repeziciune.

Inainte de toate, chiar inainte de a fi scriitorul pe care il admira multi, Umberto Eco e semiotician, asa ca, in multe interventii ale sale, se vede aplecarea catre a vedea dincolo de forma, a patrunde miezul lucrurilor si a le extrage sensurile, iar printre randuri intregi de inteligenta in stare pura, strecoara si cate o ironie de om care a vazut si facut destule la viata lui.

Concluzia volumului Nu sperati ca veti scapa de carti este optimista, dar, decat sa o redau sec, prefer sa o exprim intr-un mod al meu, al unei persoane adapate si la izvorul culturii de consum.

Cartilor mari, carora le devine din ce in ce mai greu sa-si croiasca drum in noianul de zgomot, superficialitate si tehnologie dezumanizanta al noului mileniu, le transmit acelasi mesaj precum cel al lui Optimus Prime din finalul Transformers:

WE ARE HERE. WE ARE WAITING.

P.S. Le multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa imi intaresc sperantele in viitorul cartii.

Numele ghepardului

By Iulian in Carti 3 Comments

Arturo-Perez-Reverte-Conspiratia-din-SevillaNumele trandafirului de Umberto Eco, pe langa faptul ca e o carte excelenta, are meritul de a fi dezvaluit o reteta pe care o poate prelua oricine: studiezi mai consistent o bucata de istorie, aplici o structura narativa de roman de suspans si cam asta e. Cum iese, asta depinde de acel ceva numit talent scriitoricesc al fiecaruia.

Lui Arturo Perez-Reverte i-a iesit la un nivel multumitor. Avand destule pagini, Conspiratia din Sevilla, dupa un inceput in forta, cu un hacker care patrunde in calculatorul Papei si lasa un mesaj despre pataniile necurate legate de o biserica din Sevilla si introducerea in scena a agentului secret al Vaticanului care e trimis la fata locului,  nu scade spre punctul critic al plictiselii, desi o lasa mai moale cu ritmul actiunii.

Pe langa similaritatile inevitabile cu romanul lui Eco si niste tuse despre crepusculul lumii de vita nobila, gen Ghepardul, am remarcat ca personajele cartii sunt creionate de parca scriitorul ar fi avut in minte nu numai ca va fi ecranizata, dar si ca ar sti cine  pe cine va juca. Ca sa va dati seama:

– agentul secret al Vaticanului, un tip aratos, grizonant* si rece – George Clooney, desi in roman e descris ca fiind inalt.

– preotul de la biserica in cauza, un batran ursuz, necioplit, dar onest in badarania lui si dedicat muncii sale de indrumator spiritual – Dustin Hoffman, ciufulit si nespalat.

– un bancher din partea locului, bine facut, inteligent si gelos nevoie mare pe nevasta-sa, care l-a parasit pentru ca el a pus gand rau bisericii – Javier Bardem, pentru ca ar vorbi impecabil engleza cu accent spaniol.

– omul care rezolva treburile murdare ale celui de sus, adica un tip ipocrit, chel si nu extraordinar de inteligent – Stanley Tucci, cu o resuscitare a extraordinarul sau Muerte.

– un batran afurisit, inalt si slab, care stie tot ce umbla prin oras si e un fel de sef al bancherului de mai sus – Ian Mckellen cu putin machiaj, ca sa ii faca nasul mai coroiat.

– nevasta bancherului, tipul de frumusete latino, bruneta si focoasa, un pic labila si care stie sa ii invarta pe barbati pe degete – Monica Bellucci, pentru ca, la cum arata, poate duce pe oricine in pacat; evident ca interactioneaza masiv cu agentul Vaticanului, iar intrebarea pe care o are oricine in minte nu e daca, ci doar cand.

– trei personaje rocambolesti, pe care nu ma apuc sa vi le descriu din economie de spatiu, pe care le subcontracteaza omul bancherului, ca sa rezolve unele chestiuni dincolo de limitele legale – in rolurile astea o sa fie niste actori din partea locului, populari prin Spania, ca sa atraga un segment consistent din acest public tinta.

– un cardinal care apare doar la inceputul romanului, un fel de inchizitor uscativ care i-ar arde pe toti pe rug, in frunte cu agentul Vaticanului si cu superiorul lui – nu l-as fi amintit, dar mi s-a parut ca Marcel Iures ar merge de minune.

Cartea lui Arturo Perez-Reverte mai are meritul ca face o reclama foarte buna Sevillei, iar dragostea autorului pentru acest oras e acel ceva care insufleteste romanul si il elibereaza oarecum de umbra ilustrului sau predecesor.

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.