Macăr unul să nu fugă

Unul dintre conflictele ideologice din ce în ce mai apăsate ale vremurilor noastre se învârte în jurul conceptului de corectitudine politică, pe care unii o duc pe culmi de absurditate, dându-le apă la moară celor care o resping cu totul.

În atare condiții, aproape că uităm că este un ideal generos, născut dintr-o nevoie reală, pe care un film nemaipomenit intitulat Intruder in the Dust o ilustrează fără greșeală.

Este ecranizarea romanului eponim al lui William Faulkner, care spune povestea, inedită la acel moment (1948 pentru carte, 1949 pentru film), a unui negru din Oxford, Mississippi, acuzat că ar fi împușcat un alb și apărat de un grup de oameni inimoși, printre care un tânăr nealterat pe deplin de rasism, un avocat cu o conștiință vie și o bătrânică cu un enorm bun simț.

Regizat de reputatul Clarence Brown, cineast multiplu nominalizat la Oscar, Intruder in the Dust impresionează pe mai multe paliere.

În primul rând, aerul autentic al cadrului în care are loc dezlegarea misterului. Filmată chiar în orașul natal al lui Faulkner, urbe sudistă până în măduva oaselor, narațiunea beneficiază de aportul personajului colectiv al localnicilor, care relevă un adevăr surprinzător și tulburător.

Că linșatul negrilor, comis direct de niște apucați albi, era un veritabil sport, care atrăgea spectatori din toată regiunea.

Cam așa au loc și se perpetuează ororile: un sâmbure de violență, într-o mare de indiferență și chiar curiozitate.

A doua mare calitate a filmului este întruparea personajelor care îl populează.

Dintru început, remarcăm figura tânărului (Claude Jarman Jr.) în care rasismul n-a prins rădăcini atât de adânci, încât să nu lase loc și decenței, precum și pe a negrului (Juano Hernandez) impozant și încăpățânat, care e liber și se comportă ca atare.

Interesant este că, pe măsură ce înaintăm pe firul deznodării misterului, apar noi și noi personaje care se atrag și ne mențin vie atenția.

Un exemplu grăitor este al șerifului care, inițial, părea pionul tipic, dar care are câteva momente care nuanțează impresia generală despre natura umană pe care ți-o lasă Intruder in the Dust, aceea că oamenii nu sunt suprafețe plate, ci poliedre care, puse în situații diferite și privite din unghiuri diferite, dezvăluie caracteristici diferite.

Nu în ultimul rând, este fascinant cum filmul refuză să se grăbească. Tensiune există din belșug, însă, precum personajul lui Juano Hernandez, ritmul acțiunii este molcom, fără a fi lent. Așa ni se oferă ocazia să savurăm mostre de virtuozitate regizorală, precum scena din închisoare, a cărei importanță narativă e egalată, dacă nu chiar depășită, de modul cum e compusă și redată.

Asta ca să nu mai vorbesc despre bătrânica temerară, care croșetează și ține la respect un întreg oraș care simte gustul sângelui.

Printre nenumăratele momente memorabile ale acestui film este și cel în care unul dintre personaje enunță acest mic adevăr etern, care a ajutat omenirea să depășească atâtea stadii de barbarie și care o va ajuta în continuare, inclusiv cu flagelul corectitudinii politice desfigurate și puse în slujba ipocriziei:

Măcar unul să nu fugă, atunci când toți ceilalți o fac.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.