Odisee tactilă

Dintre categoriile de la Oscar există una care pare, de obicei, populată cu titluri ultra-mediatizate – filmul de animație.

Însă, strecurate printre realizări ale unor studiouri consacrate, se găsesc uneori creații deosebite, nu doar prin proveniență, ci prin idee sau execuție.

Așa am descoperit minunatul The Secret of Kells sau haiosul Les triplettes de Belleville, iar pe această listă aparte va intra și J’ai’ai perdu mon corps.

O mână scapă dintr-o morgă.

Da, o mână leit personajul din The Addams Family.

Da, o mână, adică o palmă umblătoare pe cele cinci degete ale sale.

O mână care pornește într-o Odisee a cărei Ithacă și Penelopă ni se dezvăluie pe măsură ce, pe lângă aventurile-i picarești-grotești, ni se înfățișează și momente din viața posesorului.

Filmul este brutal, dar nu în sens neplăcut.

Este o brutalitate necesară, atât pentru a genera emoții fruste, cât și pentru a contribui la un amestec foarte complex de elegie și tristețe, de tragedie și frumusețe.

Deși liniile narative au tonalități sau perspective spațiale diferite și ai impresia că urmărești două povești distincte, existe mici detalii care le leagă și le încheagă.

Ca regizor și co-scenarist, Jérémy Clapin reușește e să înnoade tradiția romantismului cu a suspansului, ambele direcții în care cinematografia franceză a excelat întotdeauna (vezi La jetée). Chiar finalul, ambiguu până la ermetic, pare adecvat, pentru că îi lasă fiecăruia libertatea și responsabilitatea unui verdict.

Pentru mine, J’ai’ai perdu mon corps n-a fost numai o experiență audio-vizuală, ci și una mnezică.

Au fost momente când, urmărind pățaniile mâinii, am privit-o pe una dintre ale mele, am savurat miracolul acestui inegalabil instrument al ființei umane și mi-am dat seama că am cam uitat să folosesc cremă hidratantă în ultima vreme.

Așa mi-am adus aminte și de o scenă de la începutul romanului Colț Alb de Jack London, în care un vânător amenințat de frig și de o haită de lupi își privește mâinile cu duioșie.

Așa mi-am amintit de misterioasele palme imprimate pe pereți de peșteră de omul preistoric, dar și de gluma pe care un prof hazos din facultate ne-a spus-o pe tema asta.

Așa mi-am adus aminte și de ce a spus unul dintre concurenții de la emisiunea lui Virgil Ianțu, Câștigă România:

Ce ai în suflet, în cap și în vârful degetelor nu-ți poate lua nimeni.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.