Lungimea nu contează

Sunt filme care nu fac istorie în cinematografie, dar sunt o parte atât de importantă a ei, încât a le ignora este o vătămare a propriei condiții de cinefil.

2020 îmi va rămâne în memorie prin multe, destule neplăcute, însă va fi și anul care îmi va readuce în minte La jetée.

Un film experimental de aproape o jumătate de oră, pe care, câteva decenii mai târziu, Terry Gilliam l-a luat și l-a lungit în 12 Monkeys, unde a pus în valoare fundul lui Bruce Willis și talentul lui Brad Pitt.

Însă creația din 1962 a lui Chris Marker rămâne cea primordială, cea care mișcă, înfioară, surprinde și încântă.

În subteranele unei lumi post-Apocalipsă Nucleară (același climat de teroare latentă în care a apărut și Dr. Strangelove…), puținii supraviețuitori duc o existență deznădăjduită. Singurul firicel de speranță este călătoria psihică în timp, soluție prin care orfanii prezentului speră să prevină oroarea trecutului.

Calea către reversul cronologiei interioare este a amintirilor, iar protagonistul este cel care rezistă cel mai bine supliciului, agățându-se de o o figură feminină enigmatică.

Evoluția relației dintre cei doi este de o frumusețe sublimă și prilejuiește poate cel mai înalt moment pe care care l-a atins cinematografia în deja îndelungata sa existență.

Însă acel punct de zenit n-ar fi posibil fără o alegere stilistică irepetabilă.

În terminologia anglo-saxonă, un film este denumit ”moving picture” – imagine în mișcare, un kinetoscop care a ajuns la un moment dat să ascundă însăilarea mecanică de percepția umană.

La jetée se întoarce la această origine a celei de-a șaptea arte și o adoptă apăsat. Acțiunea constă dintr-o succesiune de imagini alb-negru, impecabil alese pentru sugestivitate.

Lor li se adaugă celălalt organ vital prin care un film respiră viață – sunetul.

Vocea naratorului și efectele sonore umplu aparenta imobilitate vizuală, rezultatul, departe de a fi anacronic, fiind deopotrivă de poetic și tensionat, iar privitorul are meritul de a contribui cu propriul angajament afectiv și cognitiv la conturarea unei capodopere.

Mi-am impus întotdeauna să folosesc acest cuvânt cu zgârcenie.

Însă acum nu simt că sunt generos folosindu-l.

E o simplă constatare.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.