Socialism cu față umană

By Iulian in Filme 0 Comment

După încă un atac mârșav împotriva Ucraina, de data aceasta asupra unor spitale, inclusiv unul pediatric, se va adânci repulsia opiniei publice împotriva a tot ce vine sau a venit din Rusia.

Pot să înțeleg asta din punct de vedere psihologic, însă, chiar și așa, vă îndemn să nu ocoliți unul dintre cele mai mari filme mute sovietice, Zemlya (Pământ), poate tocmai pentru că este vorba de partea ucraineană a colosului odios de odinioară.

Pelicula a fost comandată lui Oleksandr Dovjenko de autorități, pentru a promova beneficiile colectivizării care, in acea perioadă – 1930 – intrau în contradicție cu metodele și mentalitățile arhaice ale satului tradițional.

Exact asta este și subiectul creației filmice: un tânăr arătos, bine pătruns de ideologia marxistă promovează colectivizarea și mecanizarea, stârnind dezaprobarea propriului tată și ura culacilor din zonă.

Înfruntarea ia o turnură tragică, dar înălțătoare întru idealurile socialismului.

Propagandă, veți spune.

Întocmai, însă Dovjenko nu e un simplu executant al ei, dimpotrivă, chiar mai mult ca Sergei Eisenstein, a împins limbajul cinematografic și poezia acestuia mai departe decât le-a fost pe plac mai-marilor bolșevici.

Zemlya este o suită de tablouri vivante remarcabile, fie prin structură, fie prin frumusețea pură a imaginilor.

Există secvențe memorabile, precum palpitanta deplasare a tractorului către sat, veritabilă cursă a celor două curente de opinie. Montajul de aici e strălucit, ca să nu mai zic de momentul irepetabil al alimentării carburatorului prin micționare.

Da, ați citit bine.

Însă aspectul care m-a impresionat cel mai mult la acest film mut este frumusețea indescriptibilă a chipurilor omenești pe care le înfățișează.

Poate doar la La passion de Jeanne d’Arc al lui Carl Theodor Dreyer să mai fi întâlnit atâta preocupare, ba nu, dragoste, față de figura umană.

Se vede o pasiune rembrandtiană pentru toate cutele și crevasele care brăzdează obrajii și o intensitate a privirii ca a monomanilor lui Gericault.

Tezismul pălește în fața sublimului.

În focul conflictelor tot mai aprige care ne înconjoară, e răcoritor să ne amintim asta.

Lungimea nu contează

By Iulian in Filme 0 Comment

Sunt filme care nu fac istorie în cinematografie, dar sunt o parte atât de importantă a ei, încât a le ignora este o vătămare a propriei condiții de cinefil.

2020 îmi va rămâne în memorie prin multe, destule neplăcute, însă va fi și anul care îmi va readuce în minte La jetée.

Un film experimental de aproape o jumătate de oră, pe care, câteva decenii mai târziu, Terry Gilliam l-a luat și l-a lungit în 12 Monkeys, unde a pus în valoare fundul lui Bruce Willis și talentul lui Brad Pitt.

Însă creația din 1962 a lui Chris Marker rămâne cea primordială, cea care mișcă, înfioară, surprinde și încântă.

În subteranele unei lumi post-Apocalipsă Nucleară (același climat de teroare latentă în care a apărut și Dr. Strangelove…), puținii supraviețuitori duc o existență deznădăjduită. Singurul firicel de speranță este călătoria psihică în timp, soluție prin care orfanii prezentului speră să prevină oroarea trecutului.

Calea către reversul cronologiei interioare este a amintirilor, iar protagonistul este cel care rezistă cel mai bine supliciului, agățându-se de o o figură feminină enigmatică.

Evoluția relației dintre cei doi este de o frumusețe sublimă și prilejuiește poate cel mai înalt moment pe care care l-a atins cinematografia în deja îndelungata sa existență.

Însă acel punct de zenit n-ar fi posibil fără o alegere stilistică irepetabilă.

În terminologia anglo-saxonă, un film este denumit ”moving picture” – imagine în mișcare, un kinetoscop care a ajuns la un moment dat să ascundă însăilarea mecanică de percepția umană.

La jetée se întoarce la această origine a celei de-a șaptea arte și o adoptă apăsat. Acțiunea constă dintr-o succesiune de imagini alb-negru, impecabil alese pentru sugestivitate.

Lor li se adaugă celălalt organ vital prin care un film respiră viață – sunetul.

Vocea naratorului și efectele sonore umplu aparenta imobilitate vizuală, rezultatul, departe de a fi anacronic, fiind deopotrivă de poetic și tensionat, iar privitorul are meritul de a contribui cu propriul angajament afectiv și cognitiv la conturarea unei capodopere.

Mi-am impus întotdeauna să folosesc acest cuvânt cu zgârcenie.

Însă acum nu simt că sunt generos folosindu-l.

E o simplă constatare.

Telecinemateca tiparita

By Iulian in Filme 0 Comment

1001 filme2

Marturisesc ca, in momentul cand am primit volumul 1001 de filme de vazut intr-o viata de la prietenii de la libraria online Libris, mi-au tremurat putin mainile de emotie. Numai eu stiu de cate ori, prinzand albumul pe vreun raft, am aruncat ocheade, ba intamplatoare, ba bine tintite, sa vad ce scrie despre cutare film.

Dar nu o sa las placerea de a-mi vedea un vis implinit sa imi intunece obiectivitatea.

Stiti in ce consta 1001 de filme de vazut intr-o viata. Un volum colectiv care insumeaza respectivul numar de creatii cinematografice, pe care autorii le considera demne a fi vazute. Chiar daca numarul pare enorm, reprezinta de fapt o limitare destul de puternica, pentru ca nu sunt mentionate doar capodoperele consacrate, ci si alte filme influente, care acum sunt repudiate (vezi realizarile lui Leni Riefenstahl sau The Birth of a Nation, unde linsajul persoanelor de culoare apare fara menajamente).

Ordonarea cronologica este punctul forte ale cartii: chiar daca nu citesti integral articolele, parcurgerea lor, vizualizarea imaginilor (excelent alese) si a titlurilor e o incursiune in istoria acestei minunate arte. Poti vedea cum au imbatranit actorii, cum au evoluat mentalitatile, cum s-au dezvoltat efectele speciale.

Pentru ca exista un colectiv de autori, articolele sunt inegale, ca lungime, dar, mai ales, ca valoare. Unele sunt simple expuneri ale intrigii (am fost foarte dezamagit de cel despre extraordinarul film noir Double Indemnity, unde era loc de consideratii fata de valoarea actorilor, a regizorului sau a atmosferei), dar altele (din fericire, peste doua treimi) imbina stralucit anecdoticul, esteticul si subiectivismul pur.

Unele formulari au darul de a explica ce nu pot tomuri intregi de exegeza – dragostea netarmurita a posteritatii fata de anumite filme; este cazul lui Star Wars – „Si, in plus, sforile nu se vad niciodata” sau al lui Singin’ in the Rain – „Lumea cinematografului si cea de dincolo de ea este mai buna gratie filmului Cantand in ploaie”.

Pentru ca, de la prima editie a acestei antologii si pana acum s-a scurs ceva vreme, iar noi si noi filme s-au inscris in cursa pentru a fi vazute in decursul unei existente, 1001 de filme de vazut intr-o viata include si creatii recente precum Slumdog Millionaire, Inception, Drive sau chiar Bridesmaids. Si, nu intamplator, multe dintre acestea nu beneficiaza de articole foarte atractive. Cred ca este natural, insa, deoarece aura care invaluie un film e rodul timpului si numai rezistandu-i se poate impune. De aceea si simt o atractie deosebita pentru peliculele vechi. Timpul e de partea lor.

Un mare neajuns al acestei liste este ca exclude inca pe atatea filme care merita vazute. Asta nu ii stirbeste insa din merite, pentru ca intregul este cel care produce efectul.

Si ca sa vi-l demonstrez, o sa apelez la un experiment care se adreseaza cu precadere celor suficient de in etate sa isi aduca aminte de Telecinemateca. Frunzariti 1001 de filme de vazut intr-o viata in timp ce ascultati melodia lui Charlie Chaplin care insotea genericul emisiunii si lasati-va sufletul sa va fie inundat de amintirea unei copilarii fericite.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru panorama celei de-a saptea arte.