Nu mă mândresc cu Ilie Năstase (cum sper că reiese din titlu, unde e caracterizarea făcută lui chiar de Ion Țiriac).

Mă mândresc mai degrabă cu sportivitatea Virginiei Ruzici, care a costat-o un Grand Slam.

Mă mândresc și cu tenacitatea Simonei Halep, care a pierdut trei finale majore și a îndurat neîncrederea patologică a compatrioților până să ia primul trofeu la Roland Garros.

Mă mândresc, cu un dram de malițiozitate, cu modul cum a șters pe jos cu Serena Williams la Wimbledon.

Mă mândresc, însă, cu documentarul Nasty, realizat de Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu, Cristian Pascariu, pentru că este cea mai mare producție de genul ăsta pe care au făcut-o vreodată românii.

Nu glumesc deloc, arătați-mi un alt documentar neaoș, care nu se deosebește cu nimic de-ale BBC-ului și care abundă în declarații ale unora precum Jimmy Connors, Billie Jean King, Yannick Noah, Boris Becker, John McEnroe, Mats Wilander sau Stan Smith, adică vreo jumătate de secol de istorie a tenisului.

Mai mult de-atât, se vede o muncă titanică de cercetare. Nasty abundă în imagini inedite și foarte meșteșugit montate.

Aici e calitatea primordială a producției, unde se vede gheara tot mai ascuțită a lui Tudor Giurgiu, același care ne-a oferit de curând și excelentul Libertate.

Nasty este un portret amplu, cu un ușor aer laudativ, dar suficient de onest, încât să te lase să îți alegi singur poziționarea față de personalitatea lui Năastase.

Vaga mea antipatie a ieșit întărită, dar recunosc că sintaxa deșteaptă a documentarului și vârsta prin care am acumulat experiență cu oamenii mi-au permis să decelez și vulnerabilitatea din spatele bufoneriilor agasante ale acestui om.

Sunt momente când clovnul e dezgolit, când vezi cât de dependent este de a fi aplaudat sau huiduit, orice, numai să nu fie ignorat nu. Dacă vreți avataruri moderne ale acestui arhetip, îi avem pe Nick Kyrgios și, într-o versiune atenuată și mai practică, pe Daniil Medvedev.

Cea mai interesantă și consistentă psihologic parte din Nasty este relația dintre Ilie Năstase și Ion Țiriac.

Prietenie există, da.

Dar e acolo și un dram de gaslighting din partea lui Țiriac, de fină și neabătută manipulare, de superioritate și aer de salvator al sufletului damnat al celui pe care îl numește, poate pe bună dreptate, zbanghiu (vezi relația dintre colonelul Parker și Elvis în filmul lui Baz Luhrmann).

Însă nu pot să nu mă întreb:

Oare dacă ar fi vrut, nu ar fi putut oare Țiriac să îl educe (în cea mai neurologică accepțiune a cuvântului cu putință) pe Năstase și să îl pună pe făgașul măreției pe care ar fi putut-o atinge neîndoios?

Ca argument, cam toți confrații din tenis care declarau sus și tare cât i-a influențat Nasty aveau trecute în palmares mult mai multe trofee de mare șlem.

Sau poate i-a plăcut lui Țiriac să exercite deja binecunoscuta-i tiranie asupra mai tânărului și fragilului său protejat, un fel de găina labilă, dar cu ouă de aur.

Și, paradoxal, deși documentarul este despre Ilie Năstase, cea mai tare caracterizare făcută cuiva în timpul lui îl vizează pe Ion Țiriac.

Un comentator englez spune la un moment dat că are alura unui bandit rutean.

Sublim.

Nasty e semnalul că societatea românească e în stare să își prețuiască figurile importante, fără să cadă în păcatul idolatriei.

Hai că se poate!