Și copiii înțeleg tristețea

Am avut o idee foarte bună la cel mai recent concert la Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

M-am așezat mai în față decât de obicei, așa că am putut să-l observ mai îndeaproape pe Ștefan Iordachi, solistul de la violoncel.

Înainte de toate, să precizez că e născut în 2009.

2009!

Dar vârsta fragedă nu este cel mai frapant aspect pe care l-am remarcat.

Mai presus de asta a fost priceperea și dedicarea cu care s-a cufundat în interpretarea a doua bucăți muzicale foarte grele și foarte triste: Calmul pădurii” pentru violoncel și orchestră de Antonín Dvořák și „Cântecul menestrelului” pentru violoncel și orchestră, op. 71 de Alexander Glazunov.

Spun grele, pentru că necesitau o accentuare, dar și o încetinire a sunetului și așa grav al violoncelului, iar el, cu buzele strânse și o concentrare aproape încrâncenată, le-a redat fără ca urechea mea, care n-o fi de expert, dar e antrenată, să fi sesizat vreun cusur.

Aplauzele prelungi care i-au răsplătit dăruirea și superbele ei rezultate au scos copilul din copilul-minune. Modul stângaci și pe fugă în care s-a înclinat în fața publicului mi-a relevat că nu e străin de nimic din stările vârstei sale.

Ștefan, peste ani, când voi auzi cum ai uimit o lume întreagă pe scenele de la Carnegie Hall sau Musikverein, o să-mi aduc aminte cu plăcerea și onoare cum te-am ascultat la Filarmonica din Craiova!

Un alt actor important al experienței mântuitoare a acestui concert a fost dirijorul Bogdan Vodă.

Câtă vreme l-a avut alături pe Ștefan, s-a simțit o grijă aproape părintească și o încurajare de profesor în relația pe care o întreținea cu micul solist.

Când a venit vremea Simfoniei nr. 1 în Do minor, op. 68 de Johannes Brahms, s-a dezlănțuit și i-a condus pe muzicienii filarmonicii precum într-o bătălie, urmată de un triumf ca pe vremea romanilor.

Deși fascinația pe care o manifestam mai deunăzi despre amploarea unei alte compoziții a lui Brahms se păstrează și aici, numărul din titlul simfoniei este o cheie importantă pentru înțelegerea variației pe care am simțit-o. Fiind prima din mai multe, se vede că neamțul își căuta încă dozarea expresiei artistice, iar aici încă era loc de experimente cu efecte dincolo de deviația standard a creațiilor vremii.

Tobele intense și schimbările de ritm ca niște ruperi de nori nu erau chiar norma vremii, însă, ascultându-le acum, la aproape două secole de când au părăsit o minte strălucită și au trecut în nemurirea portativului, mi-au apărut ca încă un argument pentru replica aceea sfătoasă, cu care rezonez pe măsură ce (îmi) trece vremea:

Domne, nu se mai fac ca pe vremuri!

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de gustat lucruri frumoase, neobositul Daniel Botea.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.