Tușe românești la Hollywood – Înduioșări victoriene

Trecuse multicel de când nu mă aplecasem asupra unui film regizat de Jean Negulescu, așa că iată una dintre peliculele sale care, deși nu foarte cunoscută, este impecabil realizată – The Mudlark.

Povestea este simplă, dar emoționantă – în Londra victoriană, un puștan nevoiaș care își câștigă existența căutând prin mâlul Tamisei (de unde și denumirea de ”mudlark”) găsește o camee cu chipul reginei eponime și își pune în gând să o cunoască.

La acel moment, regina Victoria era în doliu după prințul Albert și se izolase de lume, nu doar de supuși, ci și chiar de înalții demnitari ai Imperiului, între care un exasperat Benjamin Disraeli.

Pățaniile care îl aduc pe acest simpatic alter ego de Oliver Twist la Windsor reușesc să o convingă pe îndurerată figură încoronată că are o datorie de mamă față de toată națiunea.

Filmul nu suscită un angajament intens, dar regia lui Jean Negulescu este desăvârșită, de la spectacolul dickensian al copiilor sub pragul sărăciei până la somptuoasele decoruri ale palatului regal.

În acest cadru bine conturat sunt plasate interpretări reușite.

Britanicii au făcut scandal mare când s-a răspândit vestea că o americancă sadea (Irene Dunne) o s-o joace pe venerata lor regină, însă s-au liniștit descoperind câtă reținere și blândă încăpățânare pune în rol actrița care a făcut carieră în comediile în care l-a avut partener pe Cary Grant.

Băiețelul Andrew Ray exprimă exact candoarea necesară înmuierii unei inimi suferinde, iar Finlay Currie e un scoțian dintr-un bucată și cel care vorbește, cu accent aproape neinteligibil, cu bunul simț al celui care înțelege ce înseamnă să fi pierdut pe cineva drag, dar și că ai o datorie față de răposat să nu abandonezi lumea și să o slujești.

Însă cel care se distinge cel mai mult în The Mudlark este fără doar și poate Alec Guinness drept Disraeli. Talentul imens al actorului se pliază la țanc pe personalitatea flegmatică și spirituală a acestui politician britanic.

Poate că discursul său de final exprimă idei mai generoase decât l-au animat pe Disraeli cel istoric, mult mai cinic și mai conservator, însă e un veritabil tur de forță interpretativ, pe care Jean Negulescu îl filmează dintr-o bucată, provocându-ne astfel să fim pătrunși de o mostră de artă retorică de mult apusă.

Cum am mai spus-o, lui Jean Negulescu nu i-a fost teamă de provocări.

Și le-a mai și făcut față în mod mai mult decât mulțumitor, așa cum o demonstrează și The Mudlark.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Tușe românești la Hollywood (Rezistența feminină)

O bijuterie uitata

Senzatia pe care o incerc scotocind prin maruntaiele IMDB-ului dupa filme vechi si bune e asemanatoare celei pe care o simteam cand eram mai mic si exploram caseta de bijuterii a mamei mele. Ce e si mai frumos e ca descopar filme extraordinare, care, desi sufera de un defect impardonabil in opinia (proasta) a multora, adica acela al vechimii, merita vazute mai abitir decat o sumedenie de productii prapastioase contemporane.

Mergand pe firul carierei unui actor care imi place in mod deosebit, Alec Guinness (de neuitat in rolul colonelului britanic absurd de scortos in The Bridge on the River Kwai sau in cel al inteleptului Obi Wan in Star Wars), am descoperit ca unul dintre filmele pentru care a primit o nominalizare la Oscar este The Lavender Hill Mob, regizat de Charles Crichton. Faptul ca a castigat si o statueta pentru scenariu original m-a convins ca merita vazut.

Increderea pe care i-am acordat-o mi-a fost rasplatita cu varf si indesat. The Lavender Hill Mob este o comedie britanica pe care atributele de ordin culinar – delicioasa, spumoasa, savuroasa – nu o pot caracteriza indeajuns. Alec Guiness joaca rolul unui marunt functionar de banca, a carui unica insarcinare este sa supravegheze transportul de lingouri de aur de la topitorie la trezorerie. La un moment dat, vecin ii devine un barbat care se ocupa cu confectionarea de suveniruri metalice cam kitchoase. Intamplator, procedeul lor de realizare este aproape identic cu cel al lingourilor, astfel ca le vine ideea sa organizeze jaful perfect. Care nu se petrece chiar impecabil, dar reuseste, numai ca peripetiile protagonistilor sunt departe de a se fi incheiat. Suita de patanii si situatii hilare ce se va desfasura este atat de imprevizibila, cum numai din sanul inimitabilului umor englezesc putea rasari.

Ideea filmului, revolta individului impotriva propriului sistem, seamana cu aceea din Double Indemnity, numai ca, daca  pelicula lui Billy Wilder sta sub semnul tragicului si al coruptiei morale, aici nu e decat o inofensiva fabula despre zvacnirea din mediocritate, iar infractionalitatea este, in cel mai rau caz, amuzanta. Alec Guinnes, britanic sadea cu melon, umbrela si costum negru, afiseaza o imbinare superba de siretenie si timiditate, pe care o trasmite cu minimalismul unui mare actor.

E clar ca ipostaza asta de arheolog cinematografic imi place si o s-o continui.

P.S. La inceputul filmului, o tanara il saruta discret pe obraz pe Guinnes. Daca vi se pare ca e Audrey Hepburn, nu va inselati. Ea e.