Încă n-am scăpat de Putin din viața reală, astfel încât să ne preocupe doar reflectarea lui cinematografie, așa că ne vom îndrepta atenția către un alt rus care a intrat în istorie drept nebun, șarlatan și manipulator.
Este vorba despre Rasputin, călugărul care a căpătat o influență enormă asupra familiei țarului Nicolae al II-lea, și pe care posteritatea încă nu l-a deslușit încă pe deplin.
Mai jos sunt câteva ipostaze ale sale din lumea filmului:
Rasputin and the Empress – peliculă din zorii Hollywood-ului (1932, adică la scurt timp de la evenimentele reale), având ca subiect complotul împotriva lui Rasputin și beneficiind de aportul actoricesc al ilustrei familii Barrymore – John, Ethel și Lionel. Acesta din urmă îl joacă pe călugărul concupiscent și agresiv, cumva în contra imaginii sale de bonom din epocă. Deloc exact din punct de vedere istoric, ba chiar țintă a unor procese de defăimare, filmul este o mostră de divertisment stilat, impresie sporită de imaginea alb-negru.
***
Nicholas and Alexandra – fastuoasă și romanțată frescă a amurgului epocii imperiale a Rusiei, concentrată mai ales asupra relației din cadrul cuplului regal, așa cum o arată și titlul. Deși secundară, figura lui Rasputin se face remarcată, în special prin interpretarea teatrală, dar eficace a lui Tom Baker, care a fost recomandat pentru rol de însuși Sir Laurence Olivier.
***
Rasputin: The Mad Monk – n-o fi vreo biografie autorizată, dar ideea de a-l distribui pe Sir Christopher Lee în rolul lui Rasputin este o lovitură de geniu. Vocea, manierismele și statura sunt componente ale unei personalități care atrage și înspăimântă, iar acest actor unic le-a avut din belșug. Actorul însuși declara că, băietan fiind, l-a întâlnit pe cel care a orchestrat asasinarea lui Rasputin, prințul Iusupov, iar la ceva ani de la apariția filmului, chiar pe fata călugărului, care i-a spus că are figura tatălui ei.
***
Rasputin – pentru mine, aceasta este întruchiparea emblematică a lui Rasputin. Amestec de introspecție și sălbăticie, Alan Rickman își construiește rolul pornind de la ochi. Mai rar mi-a fost să văd o așa strălucire luciferică, dar irezistibilă a privirii în vreo creație cinematografică. Somptuos și foarte bine jucat în ansamblu, filmul îmi trezește și regretul de a ști că nu a fost făcut pentru marele ecran, pentru că astfel Rickman a fost văduvit de un Oscar binemeritat.
Se îndeplinesc 20 de ani de când a fost lansat Star Wars: Episode II – Attack of the Clones, care, la vremea respectivă, mi s-a părut un monument de inepție.
Încă am această impresie, dar, după apariția EpisoadelorVII, VIII și IX, mi-am dat seama că în predecesorul atât de stigmatizat pot găsi un număr de lucruri pozitive cel puțin egal cu vârsta-i deja venerabilă.
1. Hayden Christensen – figura deopotrivă de ingenuă și de luciferică sunt adecvate pentru a-l reda pe acela care e la cumpănă între partea luminoasă și cea întunecată a Forței.
2. Urmărirea de pe Coruscant.
3. Creșa de clone.
4. Înfruntarea dintre Obi-Want Kenobi și Jango Fett pe planeta ploioasă Kamino.
6. Jocul spațial de-a șoarecele și pisica între aceiași doi în câmpul de asteroizi.
7. Idila câmpenească dintre Anakin și Padme, sursă inepuizabilă de meme-uri.
8. Peripețiilor lor în fabrica de droizi.
9. Sir Christopher Lee drept Contele Dooku: vocea, prestanța, legenda.
10. I don’t like sand. It’s coarse and rough and irritating and it gets everywhere.
11. Padme îl pupă pe Anakin după replica de mai sus.
12. Contele Dooku îl ispitește pe Obi-Wan Kenobi cu adevărul.
13. Figurile liderilor separatiștilor, parcă desprinse din imaginația unui Hayao Miyazaki.
14. Clănțănitul limbii Geonosienilor (un Youtuber chiar dă lecții pentru cei interesați aici).
15. Schimbul ăsta de replici în secvența din arenă: What about Padme? She seems to be on top of things.
16. The Bad Mother F*cker himself Mace Windu wielding a purple lighsaber. Purple!
17. Învălmășeala aia de luptă, cu vehicule și arme care mai de care mai ridicole.
18. Jar Jar Binks cerând să i se dea puteri depline Cancelarului Palpatine, consolidându-și ipostaza de cel mai detestat personaj din saga Star Wars și alimentând acea ipoteză care îl înconjoară, încă neconfirmată, dar nici neinfirmată de realizatori.
19. Pohta ce-a pohtit o omenire întreagă începând din 1980 – Maestrul Yoda cu sabia laser!
20. Ceremonia nupțială de la final, un vremelnic strop de fericire într-un ocean de evenimente întunecate, așa cum e existența noastră de altfel.
Tot gândindu-mă la potențialul irosit a lui Rami Malek ca personaj negativ în No Time to Die, mi-a dat prin cap să trec în revistă, în ordine crescătoare a pitorescului, pe 7 dintre răii care i-au dat cel mai mult și mai palpitant de furcă lui 007.
Se impun niște precizări, totuși.
Primo, deoarece nu am văzut chiar toate filmele din universul James Bond, această listă este extrasă din materialul pe care l-am avut la dispoziție. Dacă, între timp, mai bifez încă una dintre pelicule și consider că e cazul, o să revin cu adăugiri sau revizuiri ale acestui top.
Secundo, justificările de la multe dintre personaje includ dezvăluiri referitoare ale tramei narative și chiar momente-cheie ale acesteia. Dacă remarcați vreun titlu care nu vă e cunoscut, feriți privirea de urgență și reveniți după ce îl veți fi vizionat.
Nu în ultimul rând, pentru mine nu există distincția dintre maleficul principal și mâna sa dreapta, pentru că, uneori, acest din urmă personaj e simțitor mai vizibil, fie prin modul cum este compus, fie prin simpla prezență scenică a interpretului.
Acestea fiind spuse, să vedem cine a încercat marea cu sarea de plutoniu și aproape i-a venit de hac lui Bond. James Bond:
Mr. White – Personaj secundar, dacă nu chiar episodic, jucat de Jesper Christensen, care apare în trei dintre filmele erei Daniel Craig. Momentul care l-a evidențiat este în altminteri dezamăgitorul Quantum of Solace. Membrii numitei organizații mafiote au un fel de conferință telefonică prin hands-free-uri în timpul unei spectacol de operă în aer liber (ceva nu foarte logic, din varii motive, dar să trecem peste asta). După ce Bond le strică întrunirea, respectivii, în frunte cu boss-ul Mathieu Amalric, se zburătăcesc care încotro, mai puțin Mr. White, care rămâne la locul lui, își scoate calm dispozitivul din ureche și îi spune soției: I guess Tosca isn’t for everyone. Excelent.
Xenia Onatopp – În primul rând vă invit să analizați puțin numele acestei femme fatale interpretate de Famke Janssen în Goldeneye. După ce aflăm că este un asasin care își suprimă victimele (bărbați, cum altfel) zdrobindu-i între coapse, găselnița lingvistică e și mai savuroasă. Inutil de spus că scena în care se înfruntă cu James Bond al lui Pierce Brosnan este memorabilă.
Scaramanga – Numele, actorul, duelul. Ce-i drept, Christopher Lee a fost mai impunător la senectute, dar chiar și aici, în floarea vârstei, salvează The Man with the Golden Gun, candidat serios la titlul de cel mai slab film Bond, de ridicolul suprem. Ținuta-i stilată și amenințătoare, care îl trece în plan secund pe însuși protagonistul Roger Moore, pare și mai pregnantă după ce asculți versurile melodiei omonine, cântate de Lulu.
Le Chiffre – Așa cum Daniel Craig este un James Bond mai vulnerabil, și personajele negative pe care le are de înfruntat au slăbiciunile lor. Acesta din Casino Royale este departe de aerul demiurgic al răilor pe care un Sean Connery i-a avut de înfruntat, dar asta îl face cu atât mai interesant. De la încrederea vecină cu aroganța de la început, Madds Mikkelsen, cu chipu-i de un estetic aparte, ajunge în pragul disperării, iar încleștarea de voință dintre cei doi, abstractă la masa de poker, devine ulterior dureros de fizică.
Golfinger – Personajul jucat de Gert Fröbe n-are nimic spectaculos în înfățișare. Dimpotrivă. Însă planul pe care îl pune la cale este al doilea ca deșteptăciune din tot acest clasament (pentru primul, așteptați până la lider), este înconjurat de figuri legendare, precum Oddjob al lui Harold Sakata, cu pălăria lui ucigașă, sau Pussy Galore (Honor Blackman), al cărei nume este de un comic de neconceput în corectitudinea politică a prezentului. Dacă toate astea nu v-ajung, să mai spunem că este cel care, folosindu-se de un laser, încearcă să-l văduvească pe Sean Connery de cea mai importantă armă a sa, prilej cu care are loc și acest schimb de replici: Do you expect me to talk?No, Mr. Bond, I expect you to die.
Elektra King – ați ajuns în cel mai nevralgic punct al acestui articol, dacă nu ați văzut The World Is Not Enough, derulați rapid mai departe, căci vă voi divulga cel mai seamă aspect al filmului. Pe tot parcursul lui, Sophie Marceau pare o femeie fragilă, numai bună de sedus și de protejat de către un Pierce Brosnan la apogeul virilității și priceperii cascadoricești. Numai că agentul nostru, și nu numai el, este plămadă moale în mâinile unei dame ucigător de abile în a-i manipula pe alții și cu un plan atât sanguinar, cât și pragmatic, care aproape îi reușește. Frumoasă așa cum numai franțuzoaicele știu a fi, cu un accent irezistibil și cu un nume cu rezonanță de tragedie antică, Elektra King e stăpâna acțiunii și prefațează belelele pe care următorul Bond le va avea cu femeile.
Elliot Carver – un mogul de presă vrea să iște un conflict între China și Occident, ca să aibă exclusivitate în a-l reda mediatic. Nu e 2021, ci 1997, iar planul îi aparține lui Elliot Carver, în care contemporanii l-au văzut cu atotputernicul Rupert Murdoch, iar eu pe William Randolph Hearst (vezi episodul biografic cu războiul dintre SUA și Spania). Cu vervă, nu, cu stridență chiar, Jonathan Pryce se delectează cu tot ce face și, mai ales, cu tot ce spune în Tomorrow Never Dies, inclusiv în duelurile verbale cu Pierce Brosnan. Iar dacă nu mă credeți, iată-l mai jos făcându-și intrarea în expozițiunea filmului:
– Mr. Wallace, call the President. Tell him if he doesn’t sign the bill lowering the cable rates, we will release the video of him with the cheerleader in the Chicago motel room.
– Inspired, sir.
– And, after he signs the bill, release the tape anyway.
Acum îl așteptăm pe noul 007, dar și pe cel sau cea care îi vor face zile fripte.
Făt-Frumos e lipsit de sens în absența unui zmeu pe măsură.
Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.
Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.
Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.
Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.
In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.
Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.
