Cornișteanu din fire n-are lecuire

În focurile controversei online iscate de părerea mea despre spectacolul Anomalia al celor de la Teatrul Național din Craiova, o persoană din acea instituție, nu spui ține, dar sus-pusă în domeniul așa-zis intelectual, a avut această ieșire față de o comentatoare din exterior.

Cu prima parte a acestui mesaj sunt parțial de acord, însă uitați-vă cu atenție la a doua.

Dincolo de tonul deplasat, reiese o desconsiderare ceva de speriat la adresa unui posibil spectator.

Iar la câteva luni după aceea, ce-mi văd ochii?

O piesă nouă la TNC, având ca decor asta.

Doamnelor și domnilor, aveți aici un caz flagrant de disonanță cognitivă.

Puteți să-l luați și să-l folosiți didactic, chiar fără să mă citați.

Imaginea în cauză este din Două povești de amor, regizată de Mircea Cornișteanu.

Iar faptul că Teatrul din Craiova a apelat din nou la serviciile lui, după Zăpezile de altădată, este semn de neputință, dar și de înțelepciune.

Neputință, pentru că sunt suficient de în etate să îmi aduc aminte cum mai că nu s-a sărbătorit în stradă debarcarea lui din funcția de director, printre acuzele care i se aduceau fiind și joasa calitate intelectuală a pieselor pe care le monta.

Înțelepciune, pentru că, în ciuda tuturor metehnelor sale, Mircea Cornișteanu poate produce un spectacol la care să vină și acele persoane pentru care teatrul este doar o opțiune de petrecere a timpului din multe.

În marea taxinomie a spectatorilor, și această încrengătură contează.

Despre reușita piesei în această privință, mai multe la final.

Deocamdată să spunem că Două povești de amor este, așa cum o arată și titlul, o diadă de clinciuri de asemenea natură între două personaje, unul feminin (Cerasela Iosifescu, proaspăt Uniterizată, felicitări!) și altul masculin (Claudiu Bleonț), la care se adaugă aportul comic al lui Adrian Andone (oricând de încredere când vine vorba de partituri de acest gen).

Recunosc că am fost surprins când am văzut autorul de la care pornesc cele două părți ale spectacolului – Anton Cehov.

Ia te uită, mi-am zis, Mircea Cornișteanu și-a rafinat preferințele, acum, la senectute.

Dar nu vă îngrijorați sau entuziasmați, după caz.

Claudiu Bleonț îi spune la un moment dat Ceraselei Iosifescu:

Arăți țâță de mâță în doliu!

Toate lucrurile sunt la locul lor. Dacă a scris Cehov așa ceva, îi mănânc operele complete filă cu filă.

Aș putea să caracterizez cele două părți distincte ale reprezentației pe cont propriu, dar, pentru că sunt un umil blooger fără studii teatrale, o să mă slujesc și de suprema instanță a acestei arte, publicul.

De regulă, Două povești de amor se joacă în sala mare a Teatrului din Craiova, însă când am văzut-o eu, s-a ținut în sala mică, plină cu elevi de liceu, însoțiți de câțiva profesori.

Erau din Eșelnița, după cum cum mi-au spus, veniți în vizită în Craiova.

La prima parte a spectacolului, s-au foit, s-au mai uitat pe telefoane, s-au mai înghiontit și au șușotit permanent, fără a fi deranjanți.

Nu e de mirare, asta e bucata îngroșată peste limitele caricaturalului, iar dacă asta le-a dăunat lui Adrian Andone și Ceraselei Iosefescu, vă imaginați ce rezultat a avut combinată cu emfaza endemică a lui Claudiu Bleonț.

Exasperant, vă spun eu.

Cea de-a doua parte, însă, a avut un efect de amuțire asupra liceenilor. Nu s-au mai văzut ecrane de telefoane, nu s-au mai auzit chicoteli.

Nu e de mirare, pentru că e excelent dozată, Claudiu Bleonț reușește să-și tempereze pornirile, Cerasela Iosifescu e în cea mai bună formă, Adrian Andone e simpatic, iar evoluția psihologică e ușurică și distractivă.

Iar când luminile s-au stins, a izbucnit un amalgam încântător de aplauze și chiote.

Publicul, instanța supremă.

Pe un spectator anume îl poți prinde într-o pasă proastă sau într-o dispoziție euforică.

Dar nu poți păcăli o sală întreagă de minți și suflete.

De aceea, când i-am spus în treacăt regizorului, prezent în sală (i-am și auzit vocea cavernoasă când s-a răstit la o doamnă să-și închidă telefonul), ”Felicitări, domnule Cornișteanu, încă vă mai ies chestiile astea!” și i-am văzut zâmbetul sfios, am fost aproape mișcat.

Aproape.

P.S. În prima secvență, Claudiu Bleonț se pișă printr-un gard viu.

Nu, că piesa e bună.

Credit foto: www.tncms.ro.

Cine n-are bătrâni să nu fie avar și să-și cumpere

Ca orice piesă mare, și Avarul de Moliere oferă plăcere în triangulație.

Unul dintre vârfuri este lectura textului.

Altul este vizionarea unui puneri în scenă coerente.

Cel de-al treia este compararea manechinelor de personaje pe care ți le plăsmuiești mental cu straiele pe care actorii le pun pe acestea.

Uneori este doar o eșarfă aruncată șic peste umăr.

Alteori sunt paiete sau chiar cristale Swarovski.

Avarul regizat de Felix Alexa la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a întrunit triangulația ca la carte.

Este o abordare care face un troc – dă o parte din savoarea textului, pe care îl simplifică, pe dinamismul mișcării scenice și pe agitația gesturilor verbale sau non-verbale.

Ca un pont pentru viitoarele serii de spectatori: în timp ce unul dintre personaje face sau spune ceva, urmăriți ce fac celelalte; nimeni nu rămâne stană de piatră, e un întreg ecosistem de reacții.

O alegere regizorală care primește puncte din partea-mi, ca și mizanscena ușilor umblătoare, căreia eu și tovarășii de vizionare i-am găsit multiple semnificații, a mea fiind că sugerează dedublările și duplicitatea care însoțesc multe dintre acțiunile personajelor.

Dintre care, pare-se, cel mai onest este însuși protagonistul.

Claudiu Bleonț este un Harpagon mai scund, mai puțin dominator și, în consecință, mai puțin odios. Zgârcenia lui nu este una proverbială, a la Hagi Tudose, e împinsă spre patologic, din care nu lipsește o doză bună de paranoia clinică.

Și, dat specificul său interpretativ, abundă în momente de emfază claudiubleonțiană pură.

Reverberațiile ADHD-iste ale lui Harpagon se extind la restul distribuției.

Elise e departe de viziunea mea asupra tinerei sfioase care se impune prin cumințenie. Costinela Ungureanu e mai sarcastică și mai înfiptă, ba are chiar și unele manifestări pasiv-agresive. De, cu un tată disfuncțional, ies și copii cu una, alta.

Reacții deviante, parte din arsenalu-i obișnuit, are și Iulia Colan, mai ales când dă piept cu pretendentul bătrâior.

Până acum, din punct de vedere vestimentar, impresia mea era că sunt martorul unei parade haute couture.

Da, interesant, dar n-aș purta așa ceva în veci.

Nu-i bai, pentru că își face intrarea Frosine a Ceraselei Iosifescu. Știam deja că e un personaj suculent precum o piersică zemoasă pe care o zdrobești și îi sorbi conținutul fără să te intereseze că te mozolești tot. Iar actrița apasă pedală acelei stridențe a vocii până în podea și dezlănțuie un șuvoi declamativ care confirmă, într-adevăr, că bărbații mint mai mult, dar femeile o fac mai bine.

N-au lipsit surprizele încântătoare, din partea unor partituri pe care le-am ignorat complet când am citit piesa.

Ca Jacques, Nicolae Poghirc e pe bune jupân. Spre deosebire de cam toți partenerii de scenă, n-are nevoie să tureze vreo latură interpretativă, pentru a obține efectul comic. Recunosc, cred că mi-a fost și drag să rememorez că, acum mulți ani, când mama m-a luat de mână și mi-a zis ”Hai să te duc la o piesă de oameni mari”, s-a întâmplat să fie și Nicolae Poghirc în acea Noapte furtunoasă care mi-a sădit în suflet dragostea de teatru.

Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, parcă se leagă ceva, așa-i?

Da, totul s-a închegat cu apariția lui Angel Rababoc.

Ajuns aici, e nevoie să fac un schimb de roluri.

Criticul, Analistul, Cârcotașul, numiți-l cum vreți, face un pas în spate, pentru a lăsa locul celui pe care o să-l numesc Povestitorul.

El e rațiunea de a fi a acestui blog.

El este, de fapt, rațiunea mea de a fi.

El este cel chemat să redea momentele când mi s-a tăiat respirația, ca urmare a contactului cu arta de orice fel.

Acel tip de moment când timpul și spațiul se suspendă, iar când revii în plan terestru e ca o înviere.

S-a întâmplat când mi-am lipit fața de geamul care mă separa de porțile de bronz ale lui Ghiberti.

S-a întâmplat când Cassey Affleck vrea să-și tragă un glonț în cap în Manchester by the Sea.

S-a întâmplat și acum, când Angel Rababoc capturează piesa în doar câteva minute de prezență scenică.

Și nu oricum, ci în stil grande.

Un sfat e neplăcut.

Un sfat necerut e și mai neplăcut.

Un sfat necerut către artiști e, probabil, insuportabil.

Dar o să-l dau, totuși.

E adresat aripii TNC-iste tinere.

Stați cât de mult puteți pe lângă aceia de care vă despart un deceniu, două, trei, de vârstă.

Aveți ce învăța.

Poate că unii dintre ei sunt avari cu împărtășirea.

Dar meseria se mai și fură.

Scopul oricărei triangulații este să găsești niște coordonate.

Cele pe care le-am găsit sunt 44.31911°N 23.79918°E.

Adică Teatrul Național din Craiova, unde rulează Avarul.

Aveți ce vedea, ce asculta, ce discuta.

Credit foto: Florin Chirea.

Să joci despre funie în casa spânzuratului

Trăim vremuri cu o încărcătură masivă de absurd?

Trăim.

A fost Eugen Ionescu maestrul absurdului?

A fost.

Dacă mai socotim că în abundența operei sale se găsește și Jocul de-a măcelul, al cărei subiect e o molimă, atunci punerea ei în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se arăta de mult drept un fait accompli.

Deși peste poate de corespunzătoare situației, o asemenea provocare adresată audienței este totuși un act de curaj.

Nu doar pentru că, la un moment dat, unul dintre actori declamă ritos ”Suntem conduși de imbecili!”, în timp ce în sală se găseau doamna primar a Craiovei, împreună cu prințul consort europarlamentar, dar și pentru că, statistic vorbind, printre spectatori trebuie să se fi găsit persoane care au suferit sau care și-au văzut dintre apropiați suferind de Covid-19.

Iar cuvântul ”moarte” e pronunțat de un număr înfricoșător de ori.

Însă poate că această atitudine de sfidare, această bășcălie la adresa acelui momentul al existenței care, alături de naștere și căsătorie, a generat cele mai sacre manifestări, ilustrează punctul primordial al umanității, deopotrivă calitate și defect.

Ușoara tensiune pe care am simțit-o în jurul meu la fiecare dintre medalioanele comic-sinistre care compun piesa mi-a transmis că Jocul de-a măcelul a ajuns la spectatori, n-a fost simplu exercițiu de stil sau demonstrație de abilități actoricești.

Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Claudiu Bleonț, Ștefan Cepoi, Anca Dinu, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Poghirc, Marian Politic, Nicolae Vicol, Cătălin Vieru, Ioana Andone, Andreea Boldeanu, Mihaela Dobre, Irina Danciu, Karyna Florița, Alexandru Geicu, Simona Grîcleanu, Elena Raluca Ianichi, Roxana Mutu.

Nume pe care le știu și nume pe care încep să le învăț. Niciunul nu trece neobservat, niciunul nu se distinge definitiv.

O ilustrație interesantă a raportului individ-grup, miez al controverselor care însoțește pandemia de când a pus stăpânire pe planetă.

Asta dacă nu-l socotim pe Mircea Dinescu, cu apariția lui televizată și fără vreun ceaun prin preajmă, mai savuros ca zacusca pe care mi-a dat s-o gust acum ani buni, când l-am întâlnit la un târg de turism.

Apropo de actori, Claudiu Bleonț are un test PCR negativ făcut fix înaintea reprezentație de duminică, da? Pentru că la câtă salivă a împroșcat în jur în intensele-i tirade, era curat focar de infecție și chiar nu e cazul să spargem al patrulea zid din punct de vedere epidemiologic.

Regia Beatricei Rancea uzează deliberat de stridențe interpretative și auditive, ipostaze carnavalești care acoperă un spectru larg: ultra-mediciniști și antii-vacciniști, ipohondri și hedoniști, paranoici și negaționiști, năpăstuiți și exploatatori.

Oricum ați fi, găsiți ceva să vă amuze și ceva să vă ofenseze în piesa asta.

Cert este că, timp de vreo două ore, veți fi împreună cu adversarii ideologici și veți împărtăși Jocul de-a măcelul.

Poate așa ne aducem aminte că nu ne avem decât unii pe alții.

Credit foto: Cristi Floriganță.

Militarism hipnotic

Stagiunea 2018-2019 a Teatrului National „Marin Sorescu’ din Craiova a inceput asa cum se cuvine: cu un spectacol care poate suscita discutii, pro sau contra, dar care nu are cum sa te lase indiferent – Aias. Eseu despre dementa.

Adaptata dupa Sofocle si regizata de Mihai Manutiu, piesa preia doar cateva fasii din opera initiala si isi faureste o estetica proprie. Agitatia inaltilor reprezentanti militari de la inceput si benzile rulante care confera un dinamism aproape perpetuu miscarii scenice demonstreaza fara putinta de tagada ca vizata este contemporaneitatea.

Ca o paranteza, mediul apasat ostasesc in care are loc Aias mi-a adus aminte de o alta piesa excelent montata, ca o coincidenta, apartinandu-i tot lui Sofocle – Antigona – pe care am avut ocazia sa o vad in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori, care a avut loc anul acesta la Craiova. Se pare ca antichitatea zgandareste ranile inca deschise ale violentei omenesti.

Aias este un spectacol eminamente vizual si auditiv, iar aspectul care impresioneaza, indiferent ca ai gust pentru clasici modernizati sau nu, este sincronizarea scenelor de grup, atat feminine, cat si masculine, dar si evidentul efort fizic pe care actorii il depun. Arta declamatorie lasa intaietatea celei motrice, dar paradoxal, aceasta uniune a trupurilor mi s-a parut cea mai consistenta pastrare a unei traditii antice, aceea a corului, care participa la actiune, dar o face altfel decat pe vremea lui Sofocle.

In rolul principal, Claudiu Bleont are o partitura solicitanta, dar interpretarea este mai putin calibrata decat cea din Nopti ateniene, unde il joaca pe Timon, un personaj similar celui al lui Aias prin alunecarea in abisul tulburarii mentale. Economia de manifestari care a functionat atat de bine in construirea figurii tragice shakespeariene este perturbata aici de numerele dansant-coregrafice.

Lui George Albert Costea aceasta dualitate i-a iesit mult mai bine, dar nu e o supriza, ii stiam calitatile atletice din spectacolul Dorian, iar pe cele interpretative din sumedenie de roluri pe care i le-am urmarit de-a lungul timpului.

A existat o scena de un usor umor involuntar, in care cei doi actori au de executat un complicat dans al infruntarii mentale si fizice; era destul de limpede ca veteranul Claudiu Bleont se poticnea un pic in comparatie cu mai zveltul sau confrate.

Tot la capitolul umor, nu stiu daca involuntar sau nu, as aminti si aparitia celor trei pacifiste, Tamara Popescu, Raluca Paun si Geni Macsim, pe care le mai vazusem in aceasta formula si in Gaitele, unde si-au intruchipat atat de bine personajele, incat aici nu le puteam recepta catusi de putin in cheia urmarita de regizor. Sau am fost cumva victima unui tertip al acestuia?

Ca o incheiere, Aias. Eseu despre dementa este un argument peremptoriu ca arta teatrului nu are a se teme de acuzatia ca este prea statica in comparatie cu rivalele de pe pelicule sau ecrane.

Fotografiile ii apartin lui Florin Chirea.

Autorul – decalog criptic

Am fost la Autorul si, daca vreti sa mergeti si voi, musai sa dati ascultarii urmatoarele precepte:

1. Nu stati pe randurile de jos.

2. Nu stati pe randurile de jos!

3. Daca totusi stati pe randurile de jos, aveti grija sa nu fiti in fata lui Vlad Dragulescu.

4. Amintiti-va de Heath Ledger.

5. Faceti ce-oti sti, dar sa puteti sa-i priviti figura Ioanei Manciu (nu-i cea dintai porunca, dar este cea mai importanta).

6. Amintiti-va de Dostoievski.

7. Daca aveti dantura buna, puteti sa stati langa Vlad Udrescu.

8. Preferabil sa fiti undeva in lateralul lui Claudiu Bleont, ca sa-i puteti vedea profilul (sculptorii si pictorii sa ia aminte).

9. Cand lumina se stinge, repetati mantra asta: Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate!.

10. Priviti-i pe ceilalti spectatori.

Intre doua tot te ploua

afis-o-luna-la-taraStagiunea 2016-2017 a Teatrului National „Marin Sorescu” din Craiova a inceput navalnic si spumos cu o premiera – O luna la tara, adaptare dupa piesa lui Ivan Turgheniev.

In orice alt univers, combinatia de drame sentimentale a la russe, aluzii deocheate si hiperbole declamatorii ar fi dat gres, insa, in acesta in care am norocul sa ma gasesc, piesa regizata de Cristi Juncu a gasit un echilibru intre perenitatea psihologica a operei si divertismentul accesibil.

Ca pasionat de boardgames, am fost cucerit dintru inceput, cand am vazut ca, intr-un colt al scenei, cateva personaje jucau The Settlers of Catan; tot in acest timp, alte personaje, vadit mai importante, purtau o discutie in alta parte, iar atentiei mele i s-a lansat provocarea divizarii, efort pe care am fost nevoit sa il repet pentru urmatoarele doua ore. Aceasta solicitare mi-a relevat intelepciunea organizarii mizanscenei, care pe langa aerul necesar rustic al sipcilor care o incadrau, a depasit stadiul de simple decoruri si a devenit un spatiu viu, populat de personaje vii, care se zbat in ghearele erosului in fel si chip.

o-luna-la-tara2

Despre interpretari, numai de bine. Claudiu Bleont, cu un o infatisare ce se revendica de la Charlot, e in mare verva in multiplu rol, atat de personaj ca atare, cat si de voce a constiintei unor dame derutate si derutante. Adrian Andone si Valentin Mihali au roluri schematice de tot hazul, iar o placere suplimentara a fost sa o revad pe Tamara Popescu, deoarece de aceasta mare doamna a scenei craiovene ma leaga o amintire importanta: juca rolul Vetei in O Noapte furtunoasa de acum multisori ani, prima mea incursiune in lumea teatrului cu si pentru oameni mari.

o-luna-la-tara1

Initial, mi s-a parut ca Iulia Colan se limiteaza la ce ii iese foarte bine, femeia nevrotica, ipostaza in care am regasit-o in Ultimul Amant fierbinte sau in Pescarusul, insa, pe masura ce piesa a inaintat, a inceput sa ruleze un amplu arsenal dramatic, dar mai ales comic. Alaturi de ea se gaseste o generatie de actori tineri (Claudia Mihail, Alex Calangiu, Costinela Ungureanu) despre care pot afirma fara sovaiala ca vor duce mai departe traditia calitatii teatrului din Craiova. Imi povestea mama ca l-a descoperit pe Valer Dellakeza inca de la inceputurile carierei sale si a intuit ca va fi mare actor de comedie; timpul i-a dat dreptate si sper sa pot ajunge si eu la varsta ei sa spun acelasi lucru despre cei de acum.

o-luna-la-tara3

Daca inca nu v-am convins sa mergeti la O luna la tara, va mai spun atat:

Tractor pe o scena de teatru ati mai vazut?

Sursa imagine: Pagina de Facebook Florin Chirea