Serendipity a la finlandaise

By Iulian in Filme 0 Comment

Doamnelor și domnilor, faceți cunoștință cu umorul finlandez!

Cum, nu știați că există și așa ceva?

Recunosc, de la trupa de Scaraoțchi a celor de la Lordi, care a câștigat Eurovisionul în 2006, și de la momentul când unul dintre ei a dat puncte mămăițelor din Rusia la o altă ediție a aceluiași concurs, nici eu n-am avut contact cine știe ce contact cu hazul din Țara celor o mie de lacuri.

Fapt remediat fără echivoc de Kuolleet lehdet (Frunze căzătoare), un film care e pe atât de simplu în aparență, pe atât de generos în micile-i recompense emoționale și stilistice.

Pentru a gusta umorul finlandez, e nevoie, însă, de îndeplinirea unor condiții prealabile.

Una ar fi să răbdați un peisaj social într-atât de dezolant, încât până și unui român i s-ar părea prea de tot.

El și ea din Helsinki trăiesc la limita subzistenței, la limita solitudinii absolute, la limita resemnării.

Și, cumva, se întâlnesc, deși numeroase obstacole, precum zăpăceala, alcoolul sau un tren se încăpățânează să interpună între aceste două suflete care tind unul către celălalt.

Din punct de vedere al manifestărilor umane, pelicula lui Aki Kaurismaki e apogeul placidității. Dar, ca spirite latine, să nu ne lăsăm păcăliți că aceasta ar fi o simplă expresie a personalității unui popor nordic și antisocial.

Cineastul preia un model de la un înaintaș celebru – Robert Bresson, care și apare menționat pe ici pe colo, în varii feluri, în timpul filmului.

Bineînțeles, nu e vreo influență asumată direct. Prea puține lucruri se întâmplă complet, explicit și direct în Kuolleet lehdet. Ca și povestea în întregul ei, rămâne la latitudinea și experiența spectatorului să accepte sau nu această abordare.

Dacă o face, va fi răsplătit.

În primul rând, cu umor.

În linearitatea inexpresivă a tramei narative survin, și nu rareori, replici fruste care îți smulg zâmbete. Nu hohote de râs, ci doar subtile activări ale mușchilor zigomatici. Dar, cumva, rețelele neuronale puse în mișcare au profunzime, așa că zâmbetele se acumulează, iar la final observi cum ai acumulat o doză sănătoasă de voie bună.

Asta ca să nu mai pomenesc de anacronismul deliberat și hâtru al filmului. Decorurile, costumele, telefoanele mobile sunt început de mileniu, în cel mai bun caz, în schimb peste tot se aud știri despre războiul din Ucraina.

Apoi, impresionează grija și subtilitatea aranjării fiecărei scene. Abundă construcțiile vizuale care trimit discret către alte filme sau chiar către picturi celebre.

De pildă, există un moment când protagonista stă la fereastră și așteaptă un telefon. Blondă, meditativă în mod poetic, culori impecabil armonizate ale hainelor și decorurilor, lumina pătrunzând dintr-o parte.

Da, curat Vermeer.

Dar, fără interpretările celor doi actori principali, nu am ajunge nicicum să le ținem pumnii întru fericire, de parcă ar fi neam cu noi.

Fiecare dintre ei se face plăcut prin ceva anume.

Ea (Alma Poysti), prin jocul corporal și prin frumusețea aceea pe care nu o poți plasa în tipare, dar pe care nici n-o poți nega.

El (Jussi Vatanem), prin grimase dozate cu zgârcenie de Hagi Tudose, dar relevante cât cuprinde.

Când se îndură soarta și scenariul să îi aducă împreună, duioșia pe care o emană e în ton cu filmul ca întreg.

Redusă, hilară, dar autentică.

Dacă n-ar fi exista Ramon, eram cât pe ce să mă vait că până și finlandezii ne-au luat fața în privința comediilor romantice.

Ne calificăm și noi cumva, ca naționala lui Edi Iordănescu, dar să nu fim ciufuți și să recunoaștem.

A lor e mai finuță.

Comedia repopulează România

By Iulian in Filme 0 Comment

Erau câteva specii pe care le credeam definitiv dispărute de pe teritoriul României: zimbrii, cocoșii de munte și comedia romantică.

Zimbri avem din nou la Hațeg.

Cocoși de munte am văzut în România sălbatică.

Iar cu Ramon putem celebra resuscitarea unui tip de film de care avem mare nevoie și de care cinematografia mioritică postedecembristă s-a ferit ca de râie.

Bineînțeles, ca și în cazul impozantelor cornute, pentru resuscitare a fost nevoie de ceva import, mai precis de un regizor străin, Jesus del Cerro, același care ne-a oferit Miami Bici.

Dar, dacă acolo transplanta de-ai noștri la ei, acum cineastul Jesus del Cerro lucrează împământenit și deloc împământat, ba chiar se face vinovat de o performanță rară, pe care o înregistrez mental doar din an în Paști.

Bucureștiul, unde are loc cea mai mare parte a acțiunii, e înfățișat strălucitor, ca o veritabilă metropolă, de mi-era mai mare dragul să recunosc în cadrele acelea aeriene locurile pe unde mi-a călcat piciorul de provincial.

Iar anumite aspecte ale existenței pe care le consideram îndeobște agasante, devin chiar simpatice. Exemple: Gara de Nord, vloggerul Selly, veganii sau Poliția Română.

Iar ca bonus avem niște asane exploatate vizual într-un așa hal, de m-am lins pe buzele-mi de mascul.

Povestea din Ramon este neserioasă, neverosimilă, necorectă politic, irezistibil de amuzantă și îl urmărește pe personajul eponim, sătean candid dintr-o zonă viticolă nedefinită (dar ușor de identificat drept Domeniul Sâmburești), care se îndrăgostește de o fotomodea și descinde în capitală, pentru a și-o face soață.

Pe parcurs se vede prins într-o serie de aventuri picarești, află iubirea adevărată, face boroboațe și tot tacâmul.

Pavel Bartoș e protagonistul și are de dus povara partiturii tipului naiv, onest și căpos. Îi iese oarecum, deși am simțit uneori că mai are până să ajungă la ipostaza unui Fernandel de România. Dar jos pălăria pentru efort, mai ales că actorul e și producător al filmului.

Oricum, nu-i doar treaba lui să asigure umorul, ci și a celorlalți, care sunt la înălțime.

Andreea Vasile e foarte abilă în a trece de la grosolănia homlessei la feminitate regăsită, plus că ne oferă o mostră din râsul ei de curcă beată, marcă înregistrată, pe care am avut ocazia să îl ascult și pe viu, când a poposit la Craiova cu trupa din Un bărbat pentru Sara.

Alexandru Ion, la fel de volubil ca în Taximetriști, Teona Stavarachi (vezi asanele mai sus menționate), Elvira Deatcu și polițaii ei, toți contribuie la hazul neobosit al filmului, exploatând scenariul eficient de simplu, dar și de deștept, în care se vede melanjul de formulă hollywoodiană și mirodenii neaoșe.

Iar la final, mă delectez scriind în premieră următoarele două fraze:

În Ramon, nu mănâncă nimeni ciorbă. Pateu de pisici da, dar nu ciorbă.

În Ramon, nu înjură nimeni. Bă, nimeni, nimic!

Și tot am râs cu poftă.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Nasul nu imbatraneste

By Iulian in Filme 2 Comments

Pentru o buna intelegere a articolului, va rog sa cititi primul cuvant din titlu fara niciun fel de diacritice. E vorba despre organul olfactiv omenesc. Mai precis, despre cel al lui Dustin Hoffman.

Comediile romantice se constituie intr-o specie generoasa de filme, dar cu limite. Pe cele inferioare nu incetam sa le descoperim in puzderia de pelicule contemporane. Cu cele superioare e mai greu. Cateva descoperite de mine sunt Shakespeare in Love, The Jane Austen Book Club si Serendipity.

The Graduate a intrat fara nicio problema in aceasta restransa lista. Un Dustin Hoffman tinerel, in rol de proaspat absolvent care n-are habar ce va face cu viata lui, se trezeste incurcat cu Mrs. Robinson, o dama versata la 40 si, descumpanitor de directa si jucata cu o voluptate ametitoare de Anne Bancroft. A doua jumatate a filmului il gaseste pe absolventul nostru in ipostaza de indragostit de fiica amantei sale, o tanara inocenta si cam derutata, interpretata de Katharine Ross, pe care incearca sa o convinga de sinceritatea sentimentelor sale, in conditiile in care aventura lui cu mama ei iese la iveala.

Prea multa coloana vertebrala The Graduate nu are si a existat chiar riscul unei fracturi a filmului intre prima parte, care musteste de umor (stangaciile lui Hoffman vs. lascivitatea asumata a lui Anne Bancroft merg direct in rezerva de fond a tezaurului cinematografiei mondiale) si goana romantica, tipic hollywoodiana, din a doua, dar intregul este mentinut prin prestatiile actorilor, prin muzica fermecatoare a anilor ’60 (din care nu lipseste Mrs. Robinson a duo-ului Simon&Garfunkel) si prin imaginile viu colorate, parca un pic diluate, in genul picturilor lui Auguste Renoir.

Vorbeam la inceput de nasul lui Dustin Hoffman. Acest extraordinar artist a fost absolvent neindemanatic, tata care se zbate sa-si creasca singur copilul sau autist genial si induiosator. Si in tot acest timp, nasul sau, deloc estetic, l-a insotit si l-a umanizat, deschizandu-i larg drumul catre inima mea.

Cantec de lebada

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce-o fi vrut sa demonstreze Meryl Streep sa demonstreze cu It’s Complicated nu stiu.

Ca e o actrita extraordinara, care poate trece de la comedie la drama in doi timpi si trei miscari? Stiam.

Ca e femeie si nimic din ce se stie despre sexul slab nu ii este strain? Imi imaginam.

Ca desi a atins respectabila varsta de 60 de ani, inca mai poate fi la fel de vivace precum in tinerete? Poate.

Cam asta cred ca e raspunsul. Altfel nu vad de ce aceasta mare actrita s-ar fi strofocat atat sa faca pe femeia divortata, cu copii mari, care are o aventura cu fostul sot (Alec Baldwin), fiind in acelasi timp atrasa de arhitectul care ii proiecteaza casa, un tip timid si cu bun simt (Steve Martin).

Filmul e plictisitor, nu are vreun mesaj liniar, iar actiunea urmeaza intocmai toanele personajului lui Meryl Streep. Nu stiu daca lui Steve Martin i s-a potrivit rolul sau nu, pentru ca, de fiecare data cand il vedea, ii rememoram mega-comediile care mi-a smuls hohote homerice de ras de-a lungul timpului, asa ca sfiosenia pe care incearca sa o afiseze nu mi s-a parut deloc credibila. Alex Baldwin are ceva care te atrage mai mult, desi personajul lui nu e decat un individ ipocrit, dar cu tupeu, care face mare caz de gabarit. O imagine pe care nu mi-o pot scoate din minte e aceea in care se bate satisfacut pe burta imensa, pe care o vedem goala, in toata splendoarea ei.

Un film care nu prea merita vazut nici macar de fete.

Sandra din fire n-are lecuire

By Iulian in Filme 7 Comments

O persoana cu mania disectiilor intelectuale si care a vazut cateva comedii romantice hollywoodiene poate redacta cu usurinta o lista de trasaturi standard ale acestui tip de film, care, schematic, ar arata cam asa:

– Situatie inedita care genereaza actiunea

– Antipatia si antagonia proagonistilor atinge punctul maxim

– Cei doi se umanizeaza si incep sa se simpatizeze reciproc

– Apropierea dintre cei doi se desavarseste in timpul unui context favorabil (petrecere, ploaie, masina ramasa in pustietate, etc.)

– Un element perturbator provoaca un moment de cumpana in care un protagonist pleaca si celalalt constientizeaza definitiv ce simte

– Protagonistul cu musca pe caciula intreprinde o actiune reparatorie

– Celalalt protagonist nu se lasa mult rugat

– Happy End

Inarmata cu un tabel, aceasta persoana va purcede la vizionarea The Proposal si va bifa toate aceste caracteristici si, eventual, va face minore observatii pe langa.

O sefa de editura (Sandra Bullock), scorpie si eficienta, afla cu stupoare ca, neavand cetatenie americana, va fi deportata si isi va pierde slujba. Asa ca ii vine ideea sa il ia de barbat pe asistentul ei (Ryan Reynolds), un tip aparent moale si cu ambitii de scriitor. Numai ca, pentru a pacali vigilenta celor de la Imigrari, cei doi sunt nevoiti sa simuleze intreg procesul marital, inclusiv cunoasterea parintilor lui si toate cele.

Asta e prima liniuta din lista de mai sus. Consideratii artistice nu prea am de facut, pentru ca o astfel de comedie romantica are un rol limitat si precis, aproape educational, de a binedispune si face incasari, si cum The Proposal nu se abate de la canoanele enuntate, va cam dati seama ce fel de film e.

Singurul aspect care mi-a dat de gandit e interpretarea Sandrei Bullock. Vazand-o, mi-am dat seama ca, intr-adevar, unii oamenii au inclinatii inascute pentru a face unele lucruri si mai putin pentru a face altele.Cele cateva minute de afurisenie de la inceput ii solicita actritei eforturi considerabile, laudabile, dar deloc verosimile, iar apoi, cand scenariul se destinde, se simte mult mai in largul ei cu grimasele si gagurile pe care i le stim, adica nu foarte memorabile, dar simpatice.

Asta mi-a adus aminte si de ce imi povestea mama despre doi mari actori romani, Grigore Vasiliu Birlic si George Vraca. Cand Birlic se impiedica, involuntar, pe scena, publicul radea de se prapadea. Cand George Vraca, ilustru interpret de tragedie, s-a gandit odata sa se impiedice intr-adins, ca sa rada lumea si de el, toata audienta a inlemnit: „Aoleo, s-a impiedicat Vraca!”.

Sa ne revedem si recitim cu bine la anul!

P.S. Poza articolului, impreuna cu reclama aia la telefonie mobila, imi hranesc speranta ca barbatia n-a murit :P.

Senzational! Un film care m-a facut sa ma simt incult!

By Iulian in Filme 8 Comments

jabc-posterM-am apucat sa vad The Jane Austen Book Club pentru simplul motiv ca voi organiza in Craiova un proiect similar celui care reprezinta osatura filmului. Mai multe tipe, de varste si personalitati diferite, plus un tip adus in grup de motive sentimentale, se intalnesc periodic si discuta cate o carte a lui Jane Austen. Nu ma asteptam insa sa dau peste o comedie romantica frumos gandita, bine jucata si cu unul dintre cele mai naturale happy end-uri pe care le-am intalnit vreodata.

Eu sunt familizarizat cu doua, hai trei, dintre cele sase carti ale autoarei engleze si, cu toate acestea, tot am gustat finetea cu care personaje, situatii si teme din universul fictiv al lui Austen incep sa se regaseasca in filmul nostru, fie reiterate, fie in contrapunct. Langa mine, insa, bestiala mea sora, care are in portofoliu toate romanele, gusta din plin finetea scenariului, ceea ce mi-a produs un complex de inferioritate, imposibil de reprimat.

In afara de caracterul general agreabil al peliculei, am mai remarcat cateva lucruri: Hugh Dancy, actorul principal din Confessions of a Shopaholic, unde nu are prea mult foflei, are aici o interpretare super amuzanta; un american joaca la calculator Fifa, deci fotbal european (!!!); Maria Bello apare la un moment dat imbracata intr-un parpalac care pare facut din covor.

Obiectiv personal nou setat: sa citesc una din cartile Persuasion, Mansfield Park sau Northanger Abbey pana la sfarsitul anului.