Aspiraţia omului către stele este veche de când lumea, aşa că filmul care o foloseşte ca titlu – Ad Astra – nu prea are cum să ne asfixieze cu originalitatea.
Remarcabil este că, de fapt, pelicula lui James Gray nici nu-şi propune aşa ceva, ba chiar, în mod asumat, preia stilistica unui predecesor recent, reușitul First Man al lui Damien Chazelle şi o amplifică, după cum consideră realizatorii că ar arăta viitorul începând de acolo.
Această pastişă făţisă (mi-a plăcut aliteraţia) este foarte vizibilă în peisajul selenar şi contrastele tematice cu echipamentele astronauţilor, dar şi în modul cum camera îl urmăreşte pe protagonist îndeaproape.
Ca tematică, aceeaşi senzaţie de déjà vu: un pic de Apocalypse Now, un dram de 2001: A Space Odyssey, pudră de momente ilogice din punct de vedere al fizicii de bun simţ (vezi The Martian) şi picături de orice naraţiune care tratează conflictele nerezolvate dintre parinţi şi copii.
Curăţat de toate influenţele şi laitmotivele, ce mai rămâne din Ad Astra?
Destule, cât să merite o vizionare, preferabil pe marele ecran.
Peisajele spaţiale şi ale planetelor pe unde bântuie Brad Pitt ca să se regăsească (ca să folosesc inspirata formulare a surorii mele) sunt impresionante şi lansează filmul pe orbita Oscarurilor tehnice de la anul.
Proiecţiile apucăturilor umane şi ale însingurării produse de tehnologie sunt tezist, dar precis punctate, cea mai insistent reluată şi asupra căreia merită să reflectăm fiind evaluarea psihologică de către un program de inteligenţă artificială.
O scenă anume de suspans şi oroare este vârful de emoţie pe care mi l-a smuls Ad Astra, altminteri caracterizat de o lentoare peste limitele kubrickianului, care degenerează în lălăială spre final.
Dar, mai presus de toate, filmul este dus de Brad Pitt cu gravitatea unui Atlas care poartă pe umeri bolta cerească. Nouă zecimi din film îl avem în faţa ochilor şi avem ocazia să îi urmărim reacţiile, de o mai mare varietate decât lasă o să se întrevadă asprimea cu o accente schizoide pe care o avansează iniţal personajul.
Nu e un rol care să câştige premii galonate (aşa cum se arată a fi cel din Once Upon a Time… in Hollywood), ci unul care demonstrează că, dacă e să spui o poveste, ai nevoie în primul rând de un actor pe care să te poţi baza, în jurul căruia să o construieşti.
In space, no one can hear you scream.
Tocmai de aceea nu e bine să fii singur acolo.
S-a gandit Denzel Washington sa transpune pe marele ecran o piesa de teatru. Si pentru ca niciun actor nu i-ar fi inteles indicatiile mai bine decat propria persoana, s-a pus pe sine in rolul principal.
