Dragoste și recrutare cu de-a sila se poate

După ce a atins straturi profunde ale credinței și îndoielii asupra ei prin capodopera Vozvrashchenie (Întoarcerea), Andrey Zvyagintsev și-a stabilizat arta și interesele cinematografice întru critica mai mult sau mai puțin fină a societății rusești contemporane.

Rețeta e următoarea:

O dramă (mai rusește, tragedie) personală, plasată într-un context în care apar, discret, dar foarte elocvent, corupția, dezumanizarea și autoritarismul sufocant în care se trăiește în Rusia prezentului.

S-au văzut lucruri în Leviafan.

S-au văzut lucruri în Nelyubov.

Se văd lucruri și în recentul Minotaur.

În căutarea unor povești care să-i susțină această cruciadă ideologică, regizorul nu se sfiește să preia fără menajamente o poveste care s-a mai tot spus (eu, unul, îi știu cel puțin două versiuni), despre fidelitate și dispariția ei și despre cum complicitatea e un linant suprinzător de bun pentru o căsnicie pe butuci.

Nu vă spun care, pentru că are un punct de cotitură șocant, care mi-a fost indiciu hotărâtor în a o identifica.

Filmul nu mai e original în structură, dar are destulă variație în desfășurarea gesturilor de scenă cu scenă.

De fapt, tocmai aceste diferențe sunt ce are Minotaur mai prețios.

Narațiunea are loc în plină operațiune specială, când deja Moscova însăși era atinsă de atacuri ucrainene și când aleanul rușilor de a se înrola e spre zero.

Cum sunt împinse recrutările cu baioneta în coaste de către autorități și cum influențează aceste cerințe cărora nu te poți opune evoluția personajului principal, un director executiv de compania așa-zis privată, sunt mărturii neprețuite despre cum se simte rusu’ în momentele astea (vezi și știrile care răzbat de acolo).

Deja hârșit în ce își propune să transmită, cineastul plasează aceste aspecte ca fiind aparent incidentale, dar de fapt atât de elocvente, încât probabil i-ar sta lui Putin în gât precum ceaiul cu Noviciok.

Dar nicio grijă, nu trec neobservate, căci stilistic, Zvyagintsev uzează de stilul său lent, care aduce aminte de al filmelor românești de pe începutul secolului XXI (faimosul Nou Val care i-a făcut pe Mungiu, Puiu et comp. apreciați în Vest și ironizați pe-aci).

Ca și în peliculele precedente, minimalismul impecabil al mizanscenei e în ton cu al interpretărilor. Dmitriy Mazurov și Iris Lebedeva mocnesc de pulsiuni (și le și lasă să se manifeste pe ici, pe colo), dar le acoperă cu un strat de placiditate care nu păcălește pe nimeni.

Dacă așa e viața rușilor care chiar o duc bine, atunci sunt deja înfrânți.

Și nu de Ucraina, ci de instinctul lor de supunere.

Cui i-e frică de Olivia Wilde?

Retrospectiv, un răspuns ar fi: pudicii și adepții familiei tradiționale.

Căci, în The Invite, Olivia Wilde ia schema din filmul clasic pe care l-am parafrazat și îi dă un suflu nou, care bate înspre perspective libertariene, ba chiar libertine.

Sensul e invers, deoarece gazdele (el și ea) sunt cele care sunt destabilizate de oaspeți (el și ea).

Chiar dacă destinația devine cam moralistă, drumul parcurs de personaje pe traseul configurat de scenariștii Cesc Gay, Will McCormack și Rashida Jones, mai ales în partea a doua a filmului este presărat cu umor a la carte (meniul, la cerere).

Ilaritate care n-ar fi posibilă fără un ansamblu de actori dedicați și inspirați.

Olivia Wilde se agită ca regizoare, se agită și ca interpretă, dar grosul amuzamentului e stârnit de consortul de pe ecran Seth Rogen. E și păcat când îl ai la îndemână să nu îl exploatezi. E exponentul unei specii tot mai rare, de indivizi care te fac să râzi fără să pară a se strofoca să producă efectul ăsta.

De cealaltă parte, Penelope Cruze și Edward Norton sunt provocatorii. Ei au de stârnit, nu de reacționat, de aceea și preferă să rămână, măcar la început, în rezervă. Dar nici ei nu sunt actori pe care să îi ții degeaba, așa că vor beneficia de momente care să le scoată decolteul, pardon, talentul la iveală.

Bănuiesc că principala problemă pentru The Invite este că exact aceia cărora le este destinat – cuplurile cu vreo cinșpe ani de căsnicie minim – sunt prea prinse exact în marasmul sugerat pe ecran pentru a merge la filmul ăsta.

Dacă ajung, totuși, la vizionare, ori pleacă divorțați de-acolo, ori redescoperă flăcările pasiunii care acum e sub cenușă.

Vorba aia, ce rimează cu relație?

Vibrație.

Dizgrație.

Distracție.

Poziție.

Fel…

Înțelegeți voi.