daniel craig | Caiet de insemnari

Casino Royal s-a deschis cu poate cea mai tare scenă de acțiune făcută vreodată.

Apoi, însă, universul Bond al lui Daniel Craig a luat-o pe un făgaș pe care l-am dezaprobat.

Prea s-a cufundat în chestiuni personale, prea mică mi s-a părut miza uneori, prea multă melodramă pe capul acestui mare seducător.

Sub bagheta unui nou regizor, competentul Cary Joji Fukunaga, No Time to Die dă inițial impresia că a înțeles reproșurile de mai sus și că se întoarce, precum fiul risipitor, la matca primordială.

Prima treime a filmului este încântătoare, dinamică, turistică într-un mod aproape tantalic (farmecul indescriptibil al Materei, un club jamaican mișto, străzile feerice al Havanei) și culminează cu o Ana de Armas răpitoare de orice fracțiune de secundă de prezență pe ecran, prin nuri, umor și rochia aia care le-ar face pe femei să se învinețească de invidie și pe bărbați să roșească de plăcere.

Unde mai pui că dezastrul pe care 007 îl are de prevenit este adecvat contextului actual, atât de adecvat, că parcă văd că alimentează masiv pe conspiraționiști.

Dar, pentru că de trecut nu poți scăpa, așa cum a ținut morțiș toată cvintologia asta să ne demonstreze, nici No Time to Die nu scapă de morbul patetismului și al lungimilor excesive. În această mlaștină se împotmolesc nume grele, precum Ralph Fiennes, Christoph Waltz sau Rami Malek, acesta din urmă fiind afectat cel mai mult, deoarece, în teorie, îl are de întruchipat pe răul cel dintăi.

Timbrul vocii, înfățișarea filiformă, privirea hipnotică îl recomandau pentru o posibilă partitură memorabilă, dar, din păcate, scenariștii îl lasă pierdut într-un no man’s land al motivației criminale, dar și al orientării culturale și dezvoltării psihologice, astfel că nu prea știi de unde să-l apuci sau cum să-l privești.

Cu excepția preafrumoasei hispanice mai sus amintite, celelalte femei cu care Bond se însoțește sentimental sau profesional sunt fade, în cel mai bun caz – Léa Seydoux – sau agasante, în cel mai rău – Lashana Lynch, pe care o resping din principiu drept succesoare a agentului. Dacă va triumfa corectitudinea politică, iar 007 va deveni femeie și/sau negru, sper ca producătorii să aibă mână mai bună de-atât.

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului si lui Bond ce e al lui Bond și să vorbim despre Daniel Craig și despre moștenirea pe care o lasă.

Că a îmbătrânit prea mult față de cerințele rolului nu e o noutate, eu, unul, o semnalam încă de la Skyfall.

Dar ce nu îi voi contesta niciodată acestui actor înzestrat este că, deși a pornit cu handicapul de a veni după Pierce Brosnan (Bond-ul meu de suflet), a reușit să își însușească rolul, să îl posede, să nu imite sau să parodieze.

007 al lui Daniel Craig s-a vrut a fi mai damnat, mai fragil, mai predispus la greșeală, deci mai uman.

Iar Daniel Craig a fost cel care a adus asta în lumea lui Bond.

James Bond.

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!