Aceleasi garduri, aceleasi drame

Nu e greu sa vezi asemanari intre recentul Fences si o pelicula care a precedat-o cu aproape o jumatate de secol, I Never Sang for My Father.

Ambele au la baza piese de teatru, astfel ca dialogul e principala sursa de expresie, ambele au in centru un personaj impozant, dar care alieneaza prin lipsa de empatie si apetitul pentru dominatie si ambele exceleaza la capitolul interpretari.

Spre deosebire, insa, de filmul lui Denzel Washington, cel regizat de Gilbert Gates nu este structurat in jurul unui singur personaj central, ci penduleaza intre cei doi protagonisti.

Fiecare dintre actori are aportul sau la un conflict dureros, cu valente universale: influenta parintilor defecti asupra copiilor si zbaterea acestora intre datorie si nazuinta spre o viata proprie.

Melvyn Douglas este magnific, chiar si in momentele cand este detestabil. Aceeasi copilarie nefericita ca a protagonistului din Fences l-a calit, dar l-a si impietrit, iar gloria obtinuta la un moment dat ca persoana publica este apusa acum. Acest actor deosebit, care a stralucit in perioade succesive si diverse ale Hollywood-ului (sa nu uitam ca in 1939 o facea pe Greta Garbo sa rada!) ne serveste farame de trauma si maretie cu un dozaj controlat pana la cea din urma grimasa, indemandu-ne astfel sa recompunem mental o viata greu de judecat.

De cealalta parte, Gene Hackman intruchipeaza o fragilitate psihica surprinzatoare, stiind ce galerie impresionanta de personaje dure si cinice a jucat de-a lungul carierei (va mai amintiti de seriful din Unforgiven?). Si pe el il nuanteaza scenariul, care este o ampla suita de dezvaluiri subtil structurate, astfel ca simpatia fata de ipostaza sa de dominat se nuanteaza treptat.

Dincolo de prilejurile de a-si manifesta calitatile pe care le ofera actorilor, materialul dramaturgic transpus in I Never Sang for My Father nu obliga la o concluzie partinitoare: m-a impresionat un personaj, m-am solidarizat virtual cu celalalt, dar tristetea din final a avut limpezimea unui lac in rarele momente cand nu adie nici macar o boare de vant.

Parinti imperfecti, copii imperfecti, o samsara care tine de cand lumea si se va sfarsi odata cu lumea.

 

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Fences

S-a gandit Denzel Washington sa transpune pe marele ecran o piesa de teatru. Si pentru ca niciun actor nu i-ar fi inteles indicatiile mai bine decat propria persoana, s-a pus pe sine in rolul principal.

O prima alegere buna.

Cea de-a doua a fost sa aleaga o distributie care sa adere la demersul sau si sa se lase patrunsa de text cu aceeasi intensitatea ca a sa. Si i-a iesit si asta.

Tot ca regizor, Denzel Washington reuseste sa se achite de sarcina obligatorie de a dilata spatiul, care in materialul dramaturgic s-ar limita la scena, la cateva ansambluri de decoruri care sustin interpretarile.

Doar la final, postura de novice il tradeaza: dincolo de patetismul ultimelor minute vorbite, efectul vizual cu silueta angelica e curat Irimia cu oistea-n gard fata de ce mi se servise pana atunci. Nu am fost chiar asa surprins, ma mai lovisem de dilentatismul actorilor convertiti in regizori in mult prea laudatul Night of the Hunter.

Acum ca am epuizat latura materiale din Fences, o sa concentrez pe aspectul cel mai important al oricarui film derivat dintr-o piesa de teatru: interpretarile.

Sunt foarte curios ce anume a reusit Cassey Affleck in Manchester by the Sea, incat sa domine pana acum in duelul pentru rol principal masculin, pentru ca Denzel Washington e devastator aici. Nu cred ca l-am vazut vreodata in vreo ipostaza mai complexa, pe care o construieste scena cu scena si situatie cu situatie. La inceput impresioneaza impecabila dictie de suburbii, apoi incepe sa se contureze ca un pater familias afectuos-sagalnic fata de nevasta si distant fata de fiul cel mic. Il ajuta mult textul, care dezvaluie franturi dintr-o viata grea, plina de privatiuni, pe care le-a depasit prin forta psihica si fizica, dar cu pretul unei asprimi a sufletului care erodeaza afectiunea celor apropiati.

Acestia sunt cei doi fii (da, sunt doi, vedeti voi ce si cum), jucati de catre Jovan Adepo si Russell Hornsby cu o subtilitate a trairilor vizibila chiar si in umbra marelui protagonist. Li se alatura Mykelti Williamson intr-un generos rol de persoana cu deranj psihic mare, dar cu o inima si mai mare, Stephen Henderson pe post de Cososila rotofei si, bineinteles, Viola Davis.

S-a vorbit mult despre inscrierea ei in cursa pentru rol secundar feminin ca fiind un tertip sa ia Oscarul pe care si l-a castigat bucata cu bucata prin creatii deosebite in Doubt sau The Help. Ma mir si ca n-au sarit asociatiile anti-discriminare sa protesteze ca ei, ca persoana de sex feminin, i se diminueaza contributia la acest film. Inconjurata fiind de figuri masculine, actrita da substanta proverbului potrivit caruia un barbat face o casa, dar femeia face un camin. E intruchiparea intelegerii, a medierii intre forte potrivnice, dar si a sensibilitatii ranite. Statueta pare aproape.

Fences e lung, are vorbe multe, dar nu plictiseste, ci propune exact traseul invers. Incepe distant si te aduce in viata unor oameni ca tine si ca mine.

Arrival

Hell or High Water

La La Land