Steaua fără nume (versiuni, calități, slăbiciuni)

Steaua fără nume este una dintre cele mai mari piese de teatru românești.

Adună în textul ei tot atâtea antinomii câte stele sunt în constelația Pleiadelor.

Romantism și cinism.

Opulența și penurie.

Capitală și provincie.

Speranță și resemnare.

Pasiune și indiferență.

Rutină și explorare.

Umor și tristețe.

Însă piesa este mai mult decât suma acestor părți.

Nu i-a fost ușor lui Mihail Sebastian să o ducă în acel mic punct în care e o perpetuă super nova (paginile din jurnalul său sunt relevatorii în acest sens).

Dar a reușit, iar posteritatea i-a fost recunoscătoare, transpunându-i creația în diverse versiuni de film și teatru.

Mai jos sunt sunt variantele pe care am avut ocazia să le văd până acum.

***

Filmul din 1966 a rămas în istorie cu o faimă destul de proastă, pentru că i-a prilejuit Marinei Vlady șansa să i-l șutească Olgăi Tudorache pe Cristea Avram (eveniment despre care se spune că a generat emblematicul păr alb al marii actrițe).

Din punct de vedere strict cinematografic, producția regizată de francezul Henri Colpi este o splendoare. Jocul luminilor și umbrelor, compoziția cadrelor și pitorescul locurilor de filmare abat uneori atenția de la prestațiile triunghiului amoros principal.

Marina Vlady e nurlie, nimic de obiectat aici, ba chiar are dramul acela de vagă vulgaritate adecvat rolului Monei, dar nu strălucește prin expresivitate.

Claude Rich ca Miroiu este simpatic pe alocuri, dar prea exaltat în anume momente, iar Cristea Avram e arătos (mi-a adus aminte de Iurie Darie de la noi sau de hollywoodianul James Garner), dar, la rându-i, limitat în transmiterea aerului de cinism pe care consider că trebuie să îl degaje Grig (probabil îl judec după standardele de la următoarea versiune a piesei).

Foarte interesant mi s-a părut cum irepetabilul Grigore Vasiliu Birlic, acest Louis de Funes de România, își temperează comicul facial și gestual, pentru a-l reda pe profesorul Udrea, care, că veni vorba, rămâne singurul personaj fericit al piesei.

Haios este și Mircea Anghelescu (de neuitat și ca Pristanda în filmul O scrisoare pierdută din 1953) în rolul șefului de gară.

Un alt punct forte al filmului este modul cum gura târgului, doar amintită în text, devine un veritabil personaj, printr-o dibace succesiune de apariții episodice și cadre sugestive.

***

Piesa de teatru realizată pentru televiziune de Eugen Todoran în 1983 propune câteva vârfuri de prezență scenică neegalate până acum.

În primul rând, preafrumoasa Eniko Szilagyi, care pare într-adevăr o stea care luminează un univers cenușiu și tern. Legenda spune că Leana din capu’ trebii ajunsese să o deteste pentru nurii ei și dădea dispoziții să nu mai aibă parte de roluri, așa că actrița a ales să plece din România încă de dinainte de 1989.

La polul opus, Florin Zamfirescu, un actor altminteri extraordinar, pare un pic cam rece.

Octavian Cotescu e, nici nu se putea altfel, adorabil ca profesorul Udrea, însă Rodica Tapalagă drept domnișoara Cucu îi fură scenele până și protagonistei. Momentul acela decisiv, în care se deschide platoșa aceea de fată bătrână și lasă să se întrevadă o mare de regrete, concurează pentru titlul de cel mai emoționant al piesei.

Și Ovidiu Iuliu Moldovan ridică o ștachetă pe care încă n-a mai atins-o nimeni. În idilicul vremelnic care se instaurase în piesă și în viața Monei până atunci, Grig al său acționează ca un veritabil înger al morții, care risipește orice formă de iluzie.

Petre Gheorghiu nu împărtășește cu Mircea Anghelescu doar anumite asemănări ale chipului, ci și cât de simpatic este în rolul șefului de gară.

***

Trecem la versiunile de teatru pursânge ale Stelei fără nume și ne oprim asupra uneia care a apărut chiar la Craiova, în 2006.

Regia lui Șerban Puiu este corectă în ansamblul ei, însă piesa are un mare, mare păcat.

Rolul lui Miroiu a fost atribuit lui Valentin Mihali.

Un actor deosebit, pe care am avut privilegiul să îl urmăresc în numeroase creații scenice remarcabile (îmi vine în minte un Tartuffe strălucit, avându-i alături pe Ilie Gheorghe și pe Natașa Raab).

Însă, în piesa despre care vorbim, avea peste 50 de ani și era mai scund decât fermecătoarea Alexandra Velniciuc.

O alegere care mi-a rămas inexplicabilă, având în vedere că, la acel moment, în distribuția Teatrului Național ”Marin Sorescu” se regăsea Cătălin Băicuș, talentat și croit parcă pentru rolul acesta.

Altminteri, mi-aduc aminte că am apreciat aerul ruralo-hâtru al lui Constantin Cicort drept șeful de gară și aceeași nostalgie a domnișoarei Cucu, în interpretarea Tamarei Popescu.

***

Nu știu dacă Vlad Zamfirescu s-a înhămat la a regiza și juca rolul principal în Steaua fără nume din ambiție sau ca un omagiu filial.

Dar i-a ieșit bine de tot.

Și în cazul său se putea invoca vârsta ca obiecție (avea aproape 50 de ani la momentul premierei, în 2021), însă, ajutat de figura tinerească și de o excelentă abordare a partiturii, bazată pe o stângăcie impecabil dozată, face uitată diferența de etate dintre el și partenera de scenă, Diana Roman, a cărei voce ascuțită și ușor arogantă nu sunt un impediment în momentele duioase.

Adrian Titieni are un moment de grație ca profesorul Udrea, Andi Vasluianu se achită de sarcina cinismului ca Grig, însă le ia fața Valentin Teodosiu, impozant și cu glasu-i inconfundabil, ca șeful de gară.

Cu tot respectul pentru Luminița Erag, domnișoarei Cucu pe care o întruchipează îi lipește acel ceva care face personajul memorabil.

Generații eșuate

Cel mai bun prieten al unui băiat este mama lui.

Cinefilii vor recunoaște această replică și vor surâde cu un fior.

Într-un registru ironic, se poate aplica și unui film românesc care a avut succes peste hotare din același motiv cu care eu, unul, nu mă pot mândri cu niciun chip: i-a impresionat pe străini cu viața noastră nasoală.

Dacă stilistic și tehnic Poziția copilului păcătuiește precum multe producții care l-au precedat sau i-au urmat, are totuși o trăsătură prin care se distinge și reușește să se scuture de aerul de creație de pluton.

Multe pelicule autohtone prezintă mizeria societății de tranziție postdecembriste cu voluptate și fac din ea aproape o glumă, însă filmul lui Călin Peter Netzer este odios de la un cap la altul.

Culmea ironiei este că printre puținele momente de respiro se numără interacțiunile pasiv-agresive dintre soacră și noră, încărcate de adversitate în sine.

Oi fi eu bărbat și pot extrage amuzament din astfel de dueluri, dar cert este că doar atunci mi-am permis niște zâmbete.

În rest, numai senzații de neplăcere sau revoltă au însoțit mecanismul corupției și pilelor pe care o mamă posesivă îl pune în mișcare, ca să-l ferească pe fiul dereglat la rându-i de consecințele penale ale unui accident în urmă căruia s-a pierdut o viață de om.

Critica socială e foarte acidă. Există multe scene și replici al căror scop nu este decât a contura o clasă socială de noi îmbogățiți care se ajută unii pe alții în a eluda legea.

Dacă tabloul corupției la nivel de instituții nu e vreo noutate, disfuncționalitatea la nivel de familie este ilustrată aici mai sugestiv ca oricând.

Oamenii ăștia merg până în pânzele albe, numai să nu facă plodul pușcărie, dar nu sunt în stare să își adreseze unul altuia o vorbă bună.

În mijlocul acestei urzeli de defecțiuni emoționale domnește Luminița Gheorghiu.

La început, figura ei pare plată, dar, treptat, adaugă straturi, straturi de dimensiuni psihologice. Eforturile ei nu sunt numai expresia unei penitențe a unei generații de părinți care s-au concentrat pe făcut bani și își află mântuirea în progenituri, ci și manifestarea unor impulsuri invers oedipiene.

Urmărind-o cum redă toate aceste reacții, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum un astfel de talent colosal ar putea lua Hollywood-ul pe sus, dacă, parafrazându-l pe Călinescu, cinematografia românească ar avea sprijinul unei limbi universale.

Ca să mai alung din gustul amar pe care mi-o lăsa trama narativă și urâciunea personajelor, încercam să îi găsesc Luminiței Gheorghiu un echivalent în lumea mare a filmului și am reușit.

Frances McDormand.

Aceeași asprime a trăsăturilor și aceeași uimitoare capacitate de a trece de la o stare la alta fără să vezi cusătura actoricească.

Roluri bune secundare fac și două interprete pe care am avut plăcerea și onoarea de a le urmări pe scena Teatrului Național din Craiova – Natașa Raab și Cerasela Iosefescu – precum și Adrian Titieni, sfâșietor și mult diferit de aerul taciturn din Bacalaureat.

Bogdan Dumitrache (cutremurător în Pororoca) este cam încorsetat și prea agresiv să fie credibil în rolul fiului, iar Florin Zamfirescu sau Vlad Ivanov n-au provocări pe măsura capacităților.

Sunt convins că, văzând Poziția copilului, mulți părinți își vor fi spus cu satisfacție:

Al meu n-o ajungă niciodată așa!

Să sperăm.

Avem deja destule generații eșuate în România asta pe care ne încăpățânăm să o iubim.