Paris, Audrey, l’amour toujours

By Iulian in Filme 0 Comment

Audrey Hepburn în Paris, o combinație cu care nu poți da greș.

Îl mai adaugi pe Fred Astaire în ecuație, îl aduci pe Hubert Givenchy să croiască niște straie de soi pentru artistă, pe George Gershwin să compună muzica, filmezi la fața locului și îl lași pe Stanley Donen să coloreze totul cum a făcut-o în Seven Brides for Seven Brothers.

Rezultatul este Funny Face, un film ușurel în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului, o escapadă în acea beatitudine imaginară de odinioară a Hollywoodului.

Povestea filmului este formulă în stare pură. În căutarea unei fețe noi pentru o revistă de modă, fotograful publicației (Astaire) o ochește într-un anticariat pe o suavă vânzătoare (Hepburn) și reușește să o convingă pe șefa sa cea aprigă (Maggie Prescott, o veritabilă Miranda Priestley avant la lettre) că ea este menită a aduce glorie noii colecții de modă care e în pregătire în Paris.

Idila inevitabilă și avatarurile ei sunt rudimentare, dar orice neajuns narativ pălește în fața deliciile senzoriale și intelectuale pe care le propune Funny Face.

Parisul este irezistibil, iar prezența silfidei Audrey Hepburn în niște rochii superbe este balsam pentru privire și suflet.

Când îl ai pe Fred Astaire în distribuție, numerele dansante sunt inevitabile și, deși cel de frunte al lui e foarte performant, cel al partenerei de ecran e mai de impact.

Zbânțuială zbuciumată, modernă, dar nu incoerentă, a lui Audrey Hepburn în barul intelectualilor mi-a dezvăluit o latură a actriței pe care nu o cunoaștem și care îi întregește aura de simpatie și duioșie cu care o învăluie posteritatea.

Deși scenariul este construit în jurul unui agreabil clișeu, pe ici, pe colo, are scăpărări de inteligență și umor, mai ales când face haz de pretențiile existențialisto-filosofice ale francezilor din epocă.

iar dacă te uiți la discursul corectitudinii politice moderne, te pufnește și mai rău râsul când auzi de ”emphaticalism” și preceptele lui, enunțate de Audrey Hepburn cu o candoare irepetabilă.

Funny Face pe ecran, Smiley Face de cealaltă parte a lui.

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

By Iulian in Filme 0 Comment

Caracterul aventuros al lui Jean Negulescu s-a reflectat, tematic si stilistic, in filmele pe care a ajuns sa le regizeze, iar Daddy Long Legs reprezinta inca o incursiune revelatoare in personalitatea sa artistica.

Acest musical nu face parte din galeria marilor realizari ale genului, apartinand mai degraba esalonului doi, adica filme agreabile, cateodata si brazdate de idei interesante, care functioneaza mai mult ca pretexte pentru numere muzicale reusite. Un exemplu care imi vine in minte la o accesare fugitiva a memoriei este Lili, care, ca o coincidenta, o are ca protagonista tot pe Leslie Caron.

In ciuda tramei narative schematic construite, Daddy Long Legs atrage, totusi, atentia prin subiectul delicat si controversat chiar si in zilele noastre: relatia dintre o tanara si un barbat cu mult mai in varsta, precum si acuzele care i se aduc acestuia din urma, desi sentimentele sale sunt reale si intentiile dintre cele mai curate.

Cei doi actori din rolurile principale, Leslie Caron si Fred Astaire, se adauga la lunga galerie a numelor celebre care s-au gasit sub bagheta lui Jean Negulescu. Ingenuei Caron Negulescu n-a avut ce sa-i spuna, decat sa fie la fel de adorabila ca intotdeauna, sa danseaze cu aceeasi verva si sa-si rosteasca replicile in engleza cu acel merveilleux accent frantuzesc.

De cealalta parte, insa, avem un Fred Astaire lovit in timpul filmarilor de o mare tragedie: moartea sotiei. Cu atat mai impresionant este, insa, profesionalismul sau, care il ajuta sa aiba o prestatie consistenta, atat in scenele muzicale, cat si in cele dramatice.

Film de studio, Daddy Long Legs penduleaza intre cadre (multumitor construite) care redau apartamente de zgarie nori, campus universitar american si manastire provinciala franceza, insa scenele onirice, desfasurate in contrapunctul actiunii, sunt cele in care pictorul din Jean Negulescu se dezlantuie cu adevarat.

Colorate si dinamice, aceste bucati cinematografice sunt o incantare pentru ochi si pentru auz, iar ipostazele imaginare ale lui Fred Astaire sau peregrinarile lui Leslie Caron prin gigantice decoruri suprarealiste se agata de cotloanele memoriei la fel ca Gene Kelly cantand in ploaie sau Julie Andrews haulind pe dealuri.

Visteria filmelor vechi este atat de mare, incat nici nu stii ce sa alegi, insa eu tot ma incapatanez, din cand in cand, sa cotrobai in cautarea cate unui mic medalion care are gravat pe el numele lui Jean Negulescu.