Audrey Hepburn în Paris, o combinație cu care nu poți da greș.
Îl mai adaugi pe Fred Astaire în ecuație, îl aduci pe Hubert Givenchy să croiască niște straie de soi pentru artistă, pe George Gershwin să compună muzica, filmezi la fața locului și îl lași pe Stanley Donen să coloreze totul cum a făcut-o în Seven Brides for Seven Brothers.
Rezultatul este Funny Face, un film ușurel în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului, o escapadă în acea beatitudine imaginară de odinioară a Hollywoodului.
Povestea filmului este formulă în stare pură. În căutarea unei fețe noi pentru o revistă de modă, fotograful publicației (Astaire) o ochește într-un anticariat pe o suavă vânzătoare (Hepburn) și reușește să o convingă pe șefa sa cea aprigă (Maggie Prescott, o veritabilă Miranda Priestley avant la lettre) că ea este menită a aduce glorie noii colecții de modă care e în pregătire în Paris.
Idila inevitabilă și avatarurile ei sunt rudimentare, dar orice neajuns narativ pălește în fața deliciile senzoriale și intelectuale pe care le propune Funny Face.
Parisul este irezistibil, iar prezența silfidei Audrey Hepburn în niște rochii superbe este balsam pentru privire și suflet.
Când îl ai pe Fred Astaire în distribuție, numerele dansante sunt inevitabile și, deși cel de frunte al lui e foarte performant, cel al partenerei de ecran e mai de impact.
Zbânțuială zbuciumată, modernă, dar nu incoerentă, a lui Audrey Hepburn în barul intelectualilor mi-a dezvăluit o latură a actriței pe care nu o cunoaștem și care îi întregește aura de simpatie și duioșie cu care o învăluie posteritatea.
Deși scenariul este construit în jurul unui agreabil clișeu, pe ici, pe colo, are scăpărări de inteligență și umor, mai ales când face haz de pretențiile existențialisto-filosofice ale francezilor din epocă.
iar dacă te uiți la discursul corectitudinii politice moderne, te pufnește și mai rău râsul când auzi de ”emphaticalism” și preceptele lui, enunțate de Audrey Hepburn cu o candoare irepetabilă.
Funny Face pe ecran, Smiley Face de cealaltă parte a lui.