Acest tablou al lui Rembrandt se intitulează Cărturar în camera de studiu, se găsește în Galeria de Artă Națională din Praga și în el se bat două proverbe românești.
Unul e Ai carte, ai parte. Figura mândră a personajului e dincolo de mulțumirea de sine a celui care se bucură de învățătură. E trufia celui care a ajuns pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale sau vrea să proiecteze impresia asta.
Celălalt e Haina nu îl face pe om. Ba da, îl face, iar asta ne arată Rembrandt printr-un simplă ecuație a suprafeței picturii. Haina aceea ocupă mai mult spațiu decât chipul, cușma sau instrumentele de lucru ale cărturarului.
Îi prilejuiește artistului o veritabilă demonstrație de forță, reconstituind bidimensional textura pufoasă (pe care o simțim aievea) a blănii și jocul luminii care o ajunge.
Să fi fost asta încă o ironie a lui Rembrandt față de comanditar?
Sau pur și simplu aplecarea lui pentru joacă, aceeași care i-a înfuriat pe cei care îl plătiseră pentru Rondul de noapte?
O vizibilă atracție dintre cei doi, redată prin motrica siluetelor.
Un al treilea personaj, care știe sau nu știe despre ce se întâmplă între cei doi.
Doar citind descrierea, ai spune că e Leagănul lui Fragonard.
Însă această pictură (găzduită de Galeria Națională de Artă de la Praga) se intitulează Scenă galantă în parc, iar autor îi este Norbert Grund.
De cum am văzut-o, mi-am zis:
Ia te uită ce impact a avut capodopera de la Luvru! A generat tot felul de paștișe, chiar și unele stilate, ca aceasta.
Însă lucrurile nu sunt atât de simple și ne găsim în față unei dileme de tip ”oul sau găina”.
Norbert Grund, născut în Praga, școlit prin Viena și Veneția și cu activitatea în principal în Boemia, a trăit între 1717 și 1767. Pictura sa de aici este datată cam între 1750 și 1760.
Jean-Honore Fragonard, pictor francez, școlit la rându-i prin Italia și umblat prin Viena sau Strasbourg, a trăit între 1732 și 1806. Leagănul său este datat în jurul anilor 1767-1768.
Și atunci, cine a influențat pe cine?
Recunosc că nu am aprofundat problema într-atât încât să dau un răspuns cert, însă nu exclud nici varianta ca aceste două picturi să fi fost plăsmuite independent una de alta.
Până la urmă, jocul seducție și al flirtului este universal și ubicuu.
Poate că artiștii nu au făcut decât să îl observe în mediul unde își făceau veacul.
Sunt curios cum arătau Știrile de la ora 5 acum sute de ani.
Că de existat, existau sigur, material era din belșug, așa cum o dovedește și acest tablou intitulat Încăierare între țărani, care se găsește într-una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga.
Cei familiarizați cu pictura flamandă a Renașterii vor simți că stilul le este cunoscut și nu se vor înșela, căci autor este Pieter Bruegel cel Tânăr, fiu al ilustrului tată cu același nume, cunoscut și drept Ăl Bătrân.
N-am reușit să lămuresc dacă lucrarea este o copie a predecesorului sau una originală, însă mi se pare că că fețele personajelor sunt un pic mai grotești decât le avea Bruegel cel dintâi, care își privea modelele umane cu un ochi satiric, dar și cu o umbră de compasiune.
Oricum, scena este savuroasă, are multe de oferit din punct de vedere dinamic și invită la diverse interogații existențiale:
Cine a început?
Cine și-o ia cel mai tare?
Respectivii se împacă până la urmă sau vine garda și îi umflă pe toți?
De remarcat și egalitatea de gen înfățișată de tablou (la încăierare iau parte activă și două femei), precum și utilizarea îmblăciului drept nunchaku, semn că artele marțiale își pot stabili paternitatea și în Europa, nu doar în Asia.
Dincolo de divertisment, un astfel de tablou e o mărturie neprețuită asupra acelor trăsături umane care s-au perpetuat de-a lungul veacurilor.
Cărți de joc, aplicații online pentru pariuri, bătăi țărănești în Flandra, topoare-n cap în Dolj, toate-s vechi și nouă toate.
Una dintre iluziile perpetue ale omului, pe care am văzut-o manifestându-se la generații succesive, este cea a trecutului mai bun în raport cu prezentul.
Nu se mai fac, dom’le, ca pe vremuri!
Pe vremea mea, tinerii aveau respect, nu ca acum!
Pe vremea lui Ceaușescu, se făcea educație, tată!
Subiectele picturilor pot intra în această categorie.
Cum să nu fii sedus de eleganța damelor redate de John Singer Sargent sau Giovanni Boldini față de trăznăile artei contemporane.
Uite că am dat peste un tablou care spulberă acea iluzie și o face în cel mai incorect mod politic pe care l-am întâlnit vreodată în peregrinările mele prin muzeele lumii.
Se găsește într-una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga, se intitulează Mireasa în lacrimi și este opera lui Jan Sanders van Hemessen (a nu se confunda cu un Jan Sanders mai recent), pictor flamand din prima jumătate a secolului.
Poate că aplecarea către estetica urâtului nu era o noutate în acea zonă, care ni i-a dat pe Pieter Bruegel cel Bătrân sau pe Hieronymus Bosch, însă brutalitatea acestei satire este inegalabilă.
În primul rând, în caz că nu v-ați prins, persoana din centru este o femeie. Și dacă ar fi fost bărbat, tot ar fi foat mai urâtă decât vârstnicul din stânga (care are un zâmbet aproape șugubăț, dacă n-ar fi sardonic), ca să nu mai zic de tânărul din dreapta, pe care panoul explicativ îl identifica drept mirele, pentru că ținea în mână o oală de noapte, simbol peremptoriu al vieții conjugale.
Însă elementul central, nu doar vizual, ci de-a dreptul geometric al picturii, este mucul care curge din nara miresii.
Nu e o vreo eroare, nu e vreo bucățică degradată a pânzei, e un muc în toată regula.
Am rămas paf, am râs bine de tot (peste veacuri, artistul poate fi mulțumit), iar după aceea am făcut un mic experiment.
Deoarece tabloul era pe un coridor mai lung, mi-am făcut de lucru examinând lucrările din preajmă, dar și luând aminte la reacțiile celor care au venit.
Figuri plictisite sau dezinteresate sau placide se activau instantaneu la vederea imaginii, mai precis a mucului, îndrăznesc să spun.
Urma scoaterea grăbită a telefonului și se continua cu hohote de râs.
Da, arta, de orice fel ar fi, are un rol unificator.
