Când spui Romeo și Julieta în cinematografie, două ecranizări iau prim-planul.

Romeo and Juliet a lui Franco Zeffirelli, cea care s-a impus ca etalon, și Romeo + Juliet a lui Baz Luhrmann, pentru îndrăzneala abordării și pentru că i-a cimentat aerul de star juvenil lui Leonardo DiCaprio.

Însă, aplicând un pic de arheologie în cea de-a șaptea artă și relația ei cu această tragedie înălțătoare, descoperi încă două filme care s-au încumetat a o înfățișa și care prezintă calități și beteșuguri similare.

Unul este Romeo and Juliet din 1936, regizat de George Cukor.

Celălalt este Romeo and Juliet din 1954, regizat de Renato Castellani.

Versiunea cea dintâi păcătuiește printr-o vârstă multe prea înaintată a protagoniștilor: Norma Shearer peste 30 de ani, iar Leslie Howard chiar peste 40!

Pe amândoi îi mântuiește talentul și dăruirea interpretativă, cu un plus pentru Norma Shearer, care, ca soție a atotputernicului producător Irving Thalberg, a beneficiat de foarte multă atenție regizorală, fapt ilustrat de scena balului, grandios realizată și având-o în centru fără echivoc.

Versiunea a doua în discuție suferă tot din punct de vedere al personajelor principale, dar nu din cauza vârstei acestora, ci a discrepanței psihologice vădite dintre ei.

Lui Laurence Harvey nu i-a lipsit înzestrarea actoricească, însă figura-i rece și ușor malițioasă nu se potrivește deloc cu ipostaza de amorez naiv și pătimaș. Dimpotrivă, au fost secvențe când își spunea replicile cu aerul unui prădător cu experiență, impresie accentuată în prezența aurei serafice pe care o degajă partenera de ecran, Susan Shentall.

Povestea rolulul ei este interesantă în sine: nu avea studii și nici aplecare către actorie, ba mai mult, deși unanim apreciată de critici și public, în timp ce pelicula ca întreg a primit răspunsuri mixte, n-a vrut să-și continue cariera, s-a măritat și și-a văzut de viață. Motivul pentru care regizorul Castellani și-a dorit-o în film este albeața trăsăturilor, părul blond și aerul angelic; într-adevăr, n-au fost puține momentele când simțeam că am în fața ochilor o Madonă de Botticelli sau Fra Lippo Lippi.

Dacă idilele damnate suferă astfel la credibilitate, cele două producții au destule de oferit să compenseze acest neajuns.

Ambele desfășoară mizanscene somptuoase. Romeo and Juliet cel din 1936 este construit în superba și de mult apusă era a studiourilor de Hollywood, cu decoruri și costume care încântă ochiul, înnobilate și de imaginea alb-negru.

Pentru cel din 1954, realizatorii s-au ținut cu dinții de ambiția de fi plasat numai în locuri reale din Italia (Veneția, Siena sau Verona), al căror farmec istoric amenință uneori să copleșească latura umană (ceea ce nu i se întâmplă lui Zeffirelli, de pildă), iar costumele sunt ca o paradă a modei Renașterii, fiind parcă luate integral din frescele lui Mantegna din Camera soților a palatului ducal din Mantova.

Un capitol la care pelicula din 1936 punctează simțitor mai mult este bogăția interpretativă a distribuției; John Barrymore creează un Mercutio care se apropie de profilul bufonului shakespearian, Edna May Oliver este pur și simplu delicioasă în rolul doicii, iar Basol Rathbone propune un Tybalt diferit de imaginea standard de fanatic zănatec, afișând un amestec de agresivitate și distincție.

Pelicula din 1954 nu se poate lăuda cu partituri secundare memorabile, ba chiar suferă vizibil în privința unora dintre ele. Însă, în ton cu naturalismul de ansamblu al filmului, se remarcă scenele esențiale ale duelurilor, care nu mai au nimic eroic sau glorios, ci sunt înjunghieri spontane și brutale, cum, probabil, chiar se desfășoară vendetele de când lumea.

Pentru că în Verona, ca în multe alte orașe ale Italiei renascentiste, se juca probabil Calcio, un strămoș sângeros al fotbalului, o să spun că Romeo and Juliet al lui Zeffirelli și Romeo + Juliet al lui Luhrmann își dispută titlul, iar echipele din 1936 și 1954 locurile de Cupa UEFA.

Însă toate ne aduc aminte că […] never was a story of more woe than this of Juliet and her Romeo.