A trecut cam multisor, dar iata ca inca patru romane SF mi s-au dezvaluit in toata complexitatea lor:
Speaker for the Dead – o creatie de referinta a literaturii science-fiction, dar pe care n-am gustat-o prea mult. Teoretic, este plasata in acelasi univers precum Ender’s Game, dar, in afara de personajul eponim si cateva referiri la sora sa si la matca pe care o ascunde, urmeaza cu totul alte idei. Foarte pe scurt, este o poveste macabra care se intinde pe mai multe generatii si care vizeaza ciocnirea unor specii, a oamenilor colonisti si indigenilor porcusori de pe planeta Lusitania. Modul cum se solutioneaza suspansul care se naste din evenimentele misterioase petrecute in aceasta lume mi s-a parut nesatisfactor, insa am apreciat aceeasi abilitate a lui Orson Scott Card de a creiona conflicte psihologice si pe cea mai noua pentru mine de a reda un ecosistem complex. Cel mai fascinant ramane, insa, conceptul de „vorbitor in numele mortilor”, care, dupa cate marturisea insusi autorul, este inspirat din practici existente in zilele noastre.
Les seigneurs de la guerre – o carte scrisa de un francez cunoscut in lumea SF-ului, Gerard Klein, care impresioneaza si descurajeaza prin aceeasi caracteristica: complicata urzeala narativa in care exista creaturi care strabat timpul inainte si inapoi, iar actiunea e oricum, numai liniara nu. Desi incurcata ca un ghem de ate care a incaput pe gheara unei pisici, aceasta poveste a unui soldat scapat de pe prabusirea unei nave, pierdut pe suprafata planetei dusmanilor rasei sale si angrenat intr-un conflict care transcende orice bariera temporala are pasionante rasturnari de situatie si momente puternice, preferatul meu fiind inscenarea prin care liderul pasaroilor este detronat din pozitia-i semi-zeiasca. Ca un intreg, Les seigneurs de la guerre este un interesant manifest anti-razboi.
The Year of the Flood – un demers inedit al superbei scriitoare Margaret Atwood, care prezinta o alta perspectiva asupra acelorasi evenimente din Oryx and Crake, de data aceasta din partea membrilor unui grup eco-hippie numit The Gardeners. Autoarea uzeaza de acelasi mecanism al narativitatii „de atunci si pana acum”, fara a mai reusi, insa, sa redea aerul dezolant si nostalgic din cartea anterioara. Ce mi-a placut in mod deosebit, totusi, este intreaga mitologie a grupului, cu predicile, imnurile si practicile ecologico-religioase, care nu sunt lipsite de umorul fin atat de specific lui Atwood. Remarcabil este si modul cum toate firele narative secundare deschise in Oryx and Crake isi gasesc continuari logice aici, fapt care ma face sa-mi doresc sa citesc candva si ultima carte a trilogiei, MaddAddam.
The Player of Games – un roman pe care nu ma sfiesc sa il numesc desavarsit, atat in forma, cat si in fond. Este al doilea pe care autorul, Iain M. Banks, il plaseaza in universul Culture, asa ca ar fi trebuit sa am probleme in a deslusi ce si cum, insa, gratie scriiturii impecabile, m-am cufundat in profunzimea lui cu nesat. Un mare jucator, plictist de lipsa de provocari, este convins prin mijloace nu foarte ortodoxe de catre un arhi-serviciu secret al lumii Culture sa se implice in mega-jocul Azad prin care imperiul cu acelasi nume, decadent si agresiv, isi stabileste ierarhiile la toate nivelele societatii, in care exista trei sexe. Intrigi, descrieri, desfasurari de jocuri, toate ii ies lui Banks. Mai mult decat orice, m-au incantat dronele, masini zburatoare inzestrate cu inteligenta, dar si apucaturi si purtatoare ale acelui tip de umor unic si irepetabil numit britanic. Nu voi sta departe de seria Culture prea mult timp.
Tot gandindu-ma cum sa abordez descrierea deloc voluminoasei, dar foarte consistentei antologii Povestiri ciberrobotice, m-a palit gandul ca i-ar placea foarte multe lui Hagi Tudose. La inceputul povestirii care poarta acelasi nume, ni se spune ca emblematicul nostru avar obisnuia sa-si astampere foamea gustand pe la diferite dughene, ca si cum ar fi vrut sa cumpere.