Oameni – Energie – Oameni

Pe vremea când se potcovea puricele cu șapte ocale, adică pe vremea când rețelele sociale înseamnau o listă de email pe care eu și niște prieteni împărtășeam poante mai mult sau mai puțin deocheate, am primit următoarea glumă.

Google spune: Eu sunt cel mai important lucru din tehnologie!

Internetul spune: Ba eu sunt sunt mai important lucru din tehnologie!

Electricitatea spune: Ia mai ziceți o dată!

Glumă, glumă, dar e un fapt: electricitatea este în tot și în toate în zilele noastre.

Când pică, toate beneficiile civilizației contemporane dispar ca și cum n-ar fi fost, un exemplu grăitor în acest sens fiind cel din Spania de acum câteva luni.

Și, așa cum niște servicii de securitate care își fac treaba bine par inexistente, profesioniștii în gestionarea amplului proces al electricității nu sunt niciodată în prim-plan, deși de activitatea lor atârnă confortul și chiar sănătatea noastră.

De aceea, un eveniment precum Trofeul Electricianului, la care am avut șansa neprețuită să asist de curând, este o ocazie de a privi lucrurile în profunzime și a exersa recunoștința față de eroii truditori ai vremurilor noastre.

Trofeul Electricianului este o competiție anuala, cu o tradiție îndelungată (prima ediție a avut loc în 1977), care reunește operatorii de distribuție de pe tot cuprinsul României.

Ajuns aici, merită să fac o precizare foarte importantă.

După 1 iulie, electricitatea și, mai ales, al prețului ei, este un subiect cel puțin la fel de fierbinte ca temperatura care ne înconjoară. Însă înjurăturile și controversele și interesul financiar ni se îndreaptă spre acele entități numite „furnizori”.

Cablurile, stații de transformare și stâlpii aceia pe care îi urmăream și personificam din tren când eram mic sunt în grija acestor operatori de distribuție, cărora le sunt alocate regini bine stabilite și a căror muncă este de o complexitate copleșitoare.

Așa că, mânați de un orgoliu de breaslă inevitabil, dar și de dorința de a împinge pragul de competență tot mai sus, acești operatori de distribuție se reunesc an de an și își încearcă puterile în domeniile esențiale care le compun activitatea. Le menționez vag, după cât le-am deslușit eu, elev de mate-fizică în liceu, ajuns la științe umaniste la facultate: rețele de joasă și medie tensiune, măsură, mentenanță sau dispecerizare.

Din fazele concursului, n-am gustat din cele practice, lucru firesc, căci n-aș fi înțeles mare lucru,

Vă las însă mai jos câteva imagini sugestive.

În rest, am fost martorul deschiderii oficiale, găzduită de Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde, la chiar gongul de deschidere, i-am regăsit pe membrii Coralei Academice.

O idee frumoasă și inspirată, de a alătura două dintre cele mai mari realizări ale omului de când a făcut ochi pe acest pământ: să stăpânească electricitate și să creeze muzică.

Ambele îi dau energie să înfrunte tot ce îi aruncă soarta în față.

În rest, s-au rostit discursuri (inclusiv de către Gică Craioveanu în dialog cu Corina Caragea), așa cum se cuvine, iar cele care îmi stăruie în minte sunt ale lui Ondrej Safar și Eugen Butoarcă, reprezentanții organizatorului de anul acest, Distribuție Energie Oltenia.

Ambele au accentuat importanța sănătății și securității în muncă, fapt meritoriu, mai ales că mai deunăzi citeam despre numărul mare de accidente de muncă în care sunt implicați românii care lucrează în străinătate.

Ba chiar merg mai departe și mă încumet să spun că, dincolo de caracterul implacabil al naturii, tragedia din Texas, care se actualizează zilnic în mai rău, n-ar fi avut asemenea amploare, dacă localnicii ar fi avut în minte un lucru esențial:

Viața omenească e prețioasă, atât de prețioasă, încât orice altceva, profit, prestigiu sau confort, nu au și nu trebuie să aibă întâietate.

Îmbucurător mi s-a părut și prezența în sală a unui număr mare de elevi și studenți, ei înșiși participanți la concurs, semn că operatorii de distribuție au înțeles un aspect cărora altor domenii încă le scapă – viitorii profesioniști trebuie instruiți devreme, trebuie integrați unei activități conectate la realitate, trebuie susținuți de cei cu experiență.

O fază propriu-zisă a concursului, la care am avut prilejul să asist, a fost un fel de finală a părții teoretice, reunind pe aceeași scenă a Filarmonicii din Craiova pe primii cinci clasați de la fiecare categorie.

Mecanismul era simplu: comisia lansa întrebările, concurenții răspundeau în scris sau pe calculatoare, comisia verifica răspunsurile.

S-ar zice că nu sunt prea multe de văzut din exterior, mai ales pentru un profan ca mine, însă tensiunea competiției, timpul acela de așteptare plin de suspans, schimbarea bruscă a ierarhiilor mi s-au părut la fel de palpitante ca faza datului de puncte de la Eurovision.

Și chiar la fel de distractivă, căci maestru de ceremonii a fost Cabral, și mai mare la stat, dar la fel de simpatic la sfat cum îl știam de când are branșament la lumea audio-vizualului românesc.

Trofeul Electricianului și-a aflat cîștigătorii în cadrul unei gale festive în seara aceleiași zile, unde caracterul competitiv acerb pe care l-am remarcat la proba pe scenă a lăsat locul unei gălăgioase și vioase convivialități.

Premiul cel mare a fost adjudecat de compania organizatoare, Distribuție Energie Oltenia, pentru că, bineînțeles, în Bănie e groapă cu lei și cine ajunge aici are de furcă.

N-a lipsit nici muzica, inclusiv un recital al lui Theo Rose, așa că atmosfera a fost…

Electrizantă!

Credit foto: Imaginile din timpul probelor practice provin de pe pagina de Facebook a Distribuție Energie Oltenia.

Duelul Craiovelor sau un pic de teatru oltenesc

Eugen Ionesco, oltean de-al nostru, născut mai hacana, la Slatina, ar fi găsit în Bănie nu doar un cadru ideal pentru o piesă din curentul al cărui ilustru reprezentant a fost, ci un spectacol de-a gata.

În cazul în care nu sunteți Hibernatus pe care îl scoate Louis de Funès dintr-o criogenie naturală de câteva decade, știți că în Craiova sunt două echipe de fotbal, fapt care n-ar fi ieșit din comun, dacă nu și-ar revendica amândouă același nume.

De ce este important acest nume – Universitatea Craiova?

Pentru a răspunde, dați-mi voie să fac un pic pe Cristian Țopescu.

Mă găseam acum nu mult timp în frumosul orășel Amiens din Franța, unde atracțiile principale sunt:

Superba catedrală gotică, campioană din punct de vedere al mărimii între toate edificiile de gen din Franța (apropo, dacă ați vizitat măcar unul dintre acestea, musai să citiți romanul The Spire al lui William Golding, tulburător și bine documentat).

Casa memorială a lui Jules Verne, unde veți găsi inclusiv biroul la care a scris Castelul din Carpați, în care personajul principal, contele Frank de Telek, este din Craiova!

Să încercați interesantele ficelle picarde, niște clătite umplute cu ciuperci, muiate într-un sos smântânos.

Să parcurgeți, a pied sau cu barca, Les Hortillonages, o rețea de canale amenajate de locuitorii din Amiens încă din Evul Mediu, constituind un fel de mini-deltă antropică pe Somme, de un pitoresc aparte.

Ajuns acolo, am constatat că eram singurul străin, spre deliciul barcagiului, care, auzind că un vizitator de pe alte meleaguri a ținut morțiș să îi viziteze, m-a pus la prova luntrei alături de un cuplu în vârstă. Aflând că sunt din România, domnul vârstnic m-a întrebat:

– Et vous venez d’où? Cluj?

– Non, Craiova.

– Ah, Universitatea Craiova!

Mare microbist de nivel local n-am fost niciodată, dar atunci am simțit că-mi plesnește cutia toracică de mândrie, aceeași senzație pe care am avut-o după meciul fetelor de la SCM Craiova cu Brest Bretagne, citind pe un site francez de sport că ”dacă Infernul ar avea un nume, acesta ar fi Sala Polivalentă din Craiova”.

Să revenim la duelul Craiovelor și la piesa ionesciană rezultată.

Așa cum se cuvine unei opere dramaturgice, a avut un prolog memorabil, cu lovitura de deschidere dată la un meci în Craiova, a două echipe cu numele de Craiova, de către un jucător pe nume Craioveanu. Și ce jucător! Cititorii mai tineri să caute golul său împotriva Barcelonei, înscris chiar pe Nou Camp, pe vremea când juca la Villareal. Așa exterior doar la Klinsmann în 1996 am mai văzut.

Apoi, ca orice piesă de teatru, au avut loc și niște efecte scenice. Petarde bubuind ca la Mărăști, Mărășești, Oituz și Turtucaia (să ne obișnuim să amintim și înfrângerile), fumigene mai dense decât ce ne aruncă guvernanții în față și artificii, pentru că sărbătorim.

Ce?

Nu contează, cum n-a contat și că toate astea au pus în pericol însăși desfășurarea meciului, căci suntem pe tărâmul lui Ionesco sau Beckett, nu?

Și așa ajungem la materialul dramaturgic propriu-zis, la care au contribuit cele două galerii, de parcă Vladimir și Estragon s-au mutat la câte o peluză și au început să-și strige replici unul altuia.

O încântare, pentru că, așa cum puteți vedea mai jos, într-un aranjament propriu al mesajelor, acestea nu au vizat doar inevitabilele mui, ci au fost expresii insulte reciproce haioase, pentru care imaginația și lirismul au fost puse intens la bătaie.

Și uite-așa am deslușit eu răspunsul la încă o altă mare întrebare:

De ce ne atrage atât teatrul absurdului?

De ce se joacă Cântăreața cheală la Théâtre de la Huchette din 1957 fără întrerupere?

De ce se încumetă lumea să mai pună în scenă Așteptându-l pe Godot, inclusiv cu deținuți, pentru ca aceștia să evadeze înainte de reprezentația de gală, spre deliciul autorului?

Pentru că e distractiv de nu se poate, de-aia.