Să privim pictura! (CXLI)

Portret de fetiță

Să zicum că treceți rapid pe lângă acest portret dintr-o expoziție care acoperă toată istoria picturii. Cui l-ați atribui.

Prima tentație ar fi unui impresionist, nu?

Berthe Morissot sau chiar Edouard Manet?

Contururile sunt trasate clar, dar și vag estompate, iar paleta de culori, deși restrânsă, este un subtil joc al luminii.

Dacă înaintați, acesta vă va fi verdictul.

Dacă vă opriți puțin și vă uitați cu mai multă luare aminte la coafura fetiței și la ochii ei negri, parcă te vezi mutat în Spania, iar suspectul principal devine Goya. El se pricepea ca nimeni altul să pună atâtă psihologie într-un chip care te privește de pe pânză.

Mulțumit cu știința ta plastică, poți merge mai departe.

Dar, dacă ajungeți până la panoul explicativ, veți constata cu surprindere și încântare că este vorba despre Diego Velazquez.

Da, vă veți spune, recunosc fizionomia din Las Meninas și alte picturi ale regalității spaniole.

Însă este o diferență dintre figurile hieratice, chiar scorțoase, din portretele oficiale realizate de marele maestru spaniol și acesta, care este învăluit de o duioșie aproape paternă.

Nu se cunoaște identitatea fetiței. Unii spun că ar fi nepoata sa, Ines Manuela, ceea ce este plauzibil.

Un lucru e cert, însă.

Înțelegem pe deplin de ce Velazquez a fost privit cu atâtă adulație de nume grele ale artei, precum Goya, Manet sau Picasso.

Fiecare maestru are un maestru al său.

P.S. Eu, unul, am avut parte de o restrângere a ariei mele de cercetare, căci am văzut lucrarea în cadrul expoziției Splendorile barocului spaniol de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

Propagandă în fond, adaptare în formă

Nașterea lui Iisus

Arta a reprezentat de-a lungul istoriei un paradox.

În parte, a fost o formă de a căuta libertatea, în special cea de exprimare, care, în forma ei absolută pe care o clamăm acum, e de data recentă.

Însă a fost și instrument de propagandă, adaptându-se în formă pentru a servi un anume scop ideologic.

Iar asta mi s-a relevat într-un mod inedit parcurgând o expoziție dedicată picturii baroce spaniole de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.

O sală era dedicată unor tablouri provenind din noile colonii hispanice, mai precis din Peru de astăzi, și au o tematică vădit biblică, rod al politicii intense de convertire desfășurate de noi stăpâni în rândul populației indigene.

Interesant este însă cum artiștii, localnici rămași, din păcate, necunoscuți, integrează motive și forme familiare incașilor și celorlalte grupuri etnice, pentru a face iconografia creștină mai convingătoare și mai atractivă.

Să luăm, de pildă, tabloul de mai sus, realizat în perioada 1620-1650, deci la un răstimp care impunea ca vechii zei să fie încă luați în calcul de autoritățile colonizatoare.

O scenă a nașterii lui Iisus clasică, dar înconjurată de o ramă cu aluzii solare evidente.

Cultul soarelui era central în ansamblul de credințe religioase precreștine ale locuitorilor din regiunea care cuprinde azi Peru și țări învecinate.

Intenția unui transfer imagologic e destul de limpede.

Mai subtile sunt formele de apropiere propagandistică din picturile de mai jos, provenite din așa-numita Școală din Cuzco și realizat de artiști necunoscuți în perioada 1725-1800.

Înfățișarea la Templu

Observăm că sunt mai târzii, deci procesul misionariat trebuie să fi avansat, așa că nu mai era nevoie de asocieri apăsate între fostele și actualele sisteme de credință.

Însă păstrărea unui specific local rămânea o necesitate, iar aceasta se manifestă în cadrul luxuriant al picturilor, care oglindește condițiile de mediu din Lumea Nouă, dar și în trimiterile solare ale aureolelor personajelor biblice, precum și în modele de pe veșminte.

Fuga în Egipt

Ca o concluzie, parafrazez vorbele lui Farfuridi.

Propagandă, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!