O legendă care circulă de când lumea e că bărbații nu prea sunt interesați de hainele femeilor, ci de ce este sub ele.

Iar dacă o rochie atrage atenția, e pentru ce dezvăluie, nu pentru ce acoperă (vezi crăpeul Angelinei Jolie la o gală de Oscaruri).

Acum ceva timp, însă, la o expoziție dedicată barocului spaniol în pictură, găzduită temporar de Muzeul Jacquemart Andre din Paris, am descoperit o operă de artă care contrazice flagrant axioma mai sus invocată.

Se intitulează Portretul reginei Isabella de Bourbon și a fost realizat de Diego Veleazquez și ucenicii săi, în perioada când marele pictor era angajat al Curții Spaniole în perioada vremelnică de glorie a regatului hispanic.

Chipul monarhic este distins, curățat probabil de orice beteșuguri, astfel încât comanditara să îl poată afișa cu mândrie într-un loc public.

Dar n-are nimic deosebit, îl uiți de îndată ce ai mutat privirea.

Nu cred că e cazul să fie un tablou destinat consortului, pentru că protagonista este înveșmântată din cap până în picioare și n-are nimic incitant pentru partea masculină, așa cum erau concepute unele portrete în epocă (înainte de a se putea cere poze deocheate pe chat).

Însă tocmai hainele sunt principalul motiv pentru care această pictură captivează.

Bogăția decorațiunilor (menită și a sublinia bogăția materială a posesoarei) se vădește apropiindu-te cât mai mult de tablou, așa cum am procedat eu, sfidând (când nu se uitau supraveghetorii) limita distanței normale dintre un vizitator și exponate.

Nu doar nivelul de detaliu impresionează, ci și modul discret cum Velazquez și ai lui transpun un joc al luminii pe toate acele pietre prețioase și fiereturi care împodobesc rochia reginei.

Mă aventurez să spun că a picta aceasta rochie trebuie să fie durat cel puțin la fel de mult cât a luat realizarea ei reală.

Și uite-așa am dat eu peste o femeie la care m-a atras mai mult modul cum e îmbrăcată.

Nicio lege a firii nu imuabilă, pare-se.