Să privim pictura! (CXLIII)

Portretul reginei Isabella de Bourbon

O legendă care circulă de când lumea e că bărbații nu prea sunt interesați de hainele femeilor, ci de ce este sub ele.

Iar dacă o rochie atrage atenția, e pentru ce dezvăluie, nu pentru ce acoperă (vezi crăpeul Angelinei Jolie la o gală de Oscaruri).

Acum ceva timp, însă, la o expoziție dedicată barocului spaniol în pictură, găzduită temporar de Muzeul Jacquemart Andre din Paris, am descoperit o operă de artă care contrazice flagrant axioma mai sus invocată.

Se intitulează Portretul reginei Isabella de Bourbon și a fost realizat de Diego Veleazquez și ucenicii săi, în perioada când marele pictor era angajat al Curții Spaniole în perioada vremelnică de glorie a regatului hispanic.

Chipul monarhic este distins, curățat probabil de orice beteșuguri, astfel încât comanditara să îl poată afișa cu mândrie într-un loc public.

Dar n-are nimic deosebit, îl uiți de îndată ce ai mutat privirea.

Nu cred că e cazul să fie un tablou destinat consortului, pentru că protagonista este înveșmântată din cap până în picioare și n-are nimic incitant pentru partea masculină, așa cum erau concepute unele portrete în epocă (înainte de a se putea cere poze deocheate pe chat).

Însă tocmai hainele sunt principalul motiv pentru care această pictură captivează.

Bogăția decorațiunilor (menită și a sublinia bogăția materială a posesoarei) se vădește apropiindu-te cât mai mult de tablou, așa cum am procedat eu, sfidând (când nu se uitau supraveghetorii) limita distanței normale dintre un vizitator și exponate.

Nu doar nivelul de detaliu impresionează, ci și modul discret cum Velazquez și ai lui transpun un joc al luminii pe toate acele pietre prețioase și fiereturi care împodobesc rochia reginei.

Mă aventurez să spun că a picta aceasta rochie trebuie să fie durat cel puțin la fel de mult cât a luat realizarea ei reală.

Și uite-așa am dat eu peste o femeie la care m-a atras mai mult modul cum e îmbrăcată.

Nicio lege a firii nu imuabilă, pare-se.

Să privim pictura! (CXLI)

Portret de fetiță

Să zicum că treceți rapid pe lângă acest portret dintr-o expoziție care acoperă toată istoria picturii. Cui l-ați atribui.

Prima tentație ar fi unui impresionist, nu?

Berthe Morissot sau chiar Edouard Manet?

Contururile sunt trasate clar, dar și vag estompate, iar paleta de culori, deși restrânsă, este un subtil joc al luminii.

Dacă înaintați, acesta vă va fi verdictul.

Dacă vă opriți puțin și vă uitați cu mai multă luare aminte la coafura fetiței și la ochii ei negri, parcă te vezi mutat în Spania, iar suspectul principal devine Goya. El se pricepea ca nimeni altul să pună atâtă psihologie într-un chip care te privește de pe pânză.

Mulțumit cu știința ta plastică, poți merge mai departe.

Dar, dacă ajungeți până la panoul explicativ, veți constata cu surprindere și încântare că este vorba despre Diego Velazquez.

Da, vă veți spune, recunosc fizionomia din Las Meninas și alte picturi ale regalității spaniole.

Însă este o diferență dintre figurile hieratice, chiar scorțoase, din portretele oficiale realizate de marele maestru spaniol și acesta, care este învăluit de o duioșie aproape paternă.

Nu se cunoaște identitatea fetiței. Unii spun că ar fi nepoata sa, Ines Manuela, ceea ce este plauzibil.

Un lucru e cert, însă.

Înțelegem pe deplin de ce Velazquez a fost privit cu atâtă adulație de nume grele ale artei, precum Goya, Manet sau Picasso.

Fiecare maestru are un maestru al său.

P.S. Eu, unul, am avut parte de o restrângere a ariei mele de cercetare, căci am văzut lucrarea în cadrul expoziției Splendorile barocului spaniol de la Muzeul Jacquemart Andre din Paris.