Omul înfruntând necunoscutul de unul singur e o temă care nu e nici singulară, nici necunoscută Hollywoodului.

Acum i-a venit rândul lui Joe Black, care e de data asta un fost veteran de război, muncit de sindromul stresului posttraumatic, dar și niscaiva probleme cardiace, care, întorcându-se cu avionul dintr-o expediție solitară de pescuit și deconectat în Alaska, pățește necazul și ajunge un fel de naufragiat în sălbăticie.

Acolo nu se poate bizui decât pe pe fizicul lui, impresionant (dar asta ni s-a mai arătat și în F1), pe abilitățile lui (deux ex machina de adecvate), dar, mai ales, pe White Fang alias Odin, un câine antrenat milităricește, cu o proteză de picior și o inimă imensă.

Scenariul le rezervă belele după belele, astfel încât târâtul lui Leo din The Revenant pare o plimbare de agrement, iar repoziționările ortopedice ale lui Mel Gibson de prin Armele Mortale aduce cu un masaj senzual.

Nu vă ascund că au fost momente când pățaniile acestea îmi părea că depășesc limitele plauzibilului cinematografic și erau doar ocazii pentru regizorul David Ayer să-și arate iscusința mizanscenică, iar Brad Pitt capacitatea de a duce de unul singur un film, probă pe care o dat-o deja în Ad Astra.

Însă totul este mântuit de relația sa cu sufletul-pereche canin. Să-i vezi regăsindu-se, să-i vezi sprijinindu-se, să vezi cum aerul deliberat cazon al lui Pitt se îndulecește credibil când își ia prietenul blănos în brațe sunt picături de duioșie într-un calvar perpetuu.

Și nu cred că o să mă contrazică nimeni când spun că, lăsând la o parte minunata apariție episodică a lui J.K. Simmons, care îi smulge un zâmbet chiar și inimii cătrănite a lui Joe Black, câinele Odin e deseori veritabilul star din The Heart of the Beast.

Atât de mult m-am atașat și eu de el, încât, știind orientările și metehnele Hollywoodului din prezent, m-am temut ca expresivitatea lui de necuvântătoare să nu fie cumva rodul utilizării efectelor speciale sau, mai rău, al AI-ului.

M-am documentat nițel și îmi face plăcere să vă spun că e principalul partener de ecran al lui Brad Pitt a fost un ciobănesc german, fost câine de salvare montană, pe nume Uber, dublat la unele scene specifice de alții frați de specie, Honda, Sika și Roker.

Urmărindu-l, m-am întors cu gândul la trecutul nostru îndepărtat, când omul a reușit ceva extraordinar:

Să-și facă din câine un aliat, un protector, un prieten.

Food and fire, protection and companionship, were some of the things he received from the god. In return, he guarded the god’s property, defended his body, worked for him, and obeyed him. (Jack London, White Fang)