S-au mai adunat trei lecturi de non-ficțiune, iată-le:

What If We Stopped Pretending? – un eseu mai lung al romancierului Jonathan Franzen, care ar fi putut fi o amplă jelanie, dacă autorul nu l-ar fi construit cu atâtă luciditate și putere se persuasiune. Ideea de bază din această lucrare este că, în privința schimbărilor climatice, deja nu prea mai avem putere să facem ceva, toate discuțiile acelea despre un grad sau jumătate de grad sunt apă de ploaie. Ce putem face e să acceptăm nouă situație, cu toate neajunsurile care sunt și vor urma, să ne adaptăm la ele, și să păstrăm ce se mai poate, cum ar fi marile ale realizări ale civilizației, precum democrația, care va fi pusă la grea încercare de apriga luptă pentru niște resurse diminuate. De asemenea, în loc să ne uităm exclusiv la temperatură, asupra căreia nu prea avem mare influență, am face mai bine să ne preocupe pierderea biodiversității, căci noi, oamenii, suntem parte a ei (așa cum frumos reiese și din jocul Harmonies) și vom aveam de suferit pe măsură ce declinul ei se va accentua. Minte de om de știință, cuvinte de scriitor. O combinație care are darul să convingă pe cât mai mulți. Sper.

Transcendence – o ambițioasă examinare a patru direcții care, în opinia Gaiei Vince, au condus la ridicarea omului din rândul primatelor și până la ce este în prezent: focul, limbajul, frumusețea și timpul. Par domenii vaste, dar autoarea pornește de la tot ce se cunoaște din acel trecut îndepărtat al lumii despre care dovezile sunt lacunare și, în ciuda progreselor științei, rămâne încă la nivel de speculație, și străbate un traseu de idei și ipoteze foarte coerent, pentru fiecare din temele enunțate. Cartea e documentată, densă pe alocuri, dar niciodată nu devine abstractă de dragul speculației. Poate că, dintre toate cele patru mari virtuți care ne-au înălțat despre tuturor celorlalte viețuitoare, cel mai mult suprinde aplecarea autoarei către frumusețe, însă expozeul ei e la fel de elocvent precum celelalte. Frumusețea nu este doar o calitate abstractă, ci, în toată varietatea ei, este acel ceva care îi aduce pe oameni împreună, deși unii dintre ei nu se cunosc și, poate, nici nu s-ar plăcea în alt context. Simt asta de fiecare dată când sunt într-o sală de filarmonică și ascult o simfonie de Beethoven. Și, probabil, e ceea ce simt și ceilalți.

Arheologia iubirii – un titlu informativ în ceea ce privește conținutul acestei cărți. Ceea ce nu vă spune, totuși, este cât de distractiv e să îl urmărești pe Cătălin Pavel în amplul său periplu de a examina manifestările iubirii (inclusiv aia carnală) în diverse monumente și artefacte, începând de la presupusele noastre rude, neanderthalienii și până în prezent, prin micile obiecte descoperite pe câmpurile de bătălie din prima conflagrație mondială sau chiar în lagărele de concentrare ale celei de-a doua. Descrierile și considerațiile autorului sunt erudite (nu-i place cuvântul ăsta, dar e elocvent) și pline de umor și, mai ales, fac din istoria aia doctă și plictisitoare o poveste cu care greu se bat chiar și emisiuni contemporane gen Insula Iubirii. Așteptați numai capitolul despre graffitiurile de la Pompeii. E reconfortant să afli că măscările murale nu sunt o dovadă a degenerescenței societății contemporane. Singurul neajuns pe care îl găsesc acestui volum excelent este că are prea puține ilustrații. Cu mai multe imagini și color, preferabil, s-ar transforma într-o lucrare care face să pălească și faimoasa Istorie a frumuseții a lui Umberto Eco.

Despre multe alte lucrări de non-ficțiune puteți citi aici.