Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (3)

Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.

Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.

Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.

Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.

Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.

***

O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.

Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.

Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.

Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.

Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.

Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.

Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.

Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.

Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.

Așa a fost până acum?

Cu unele excepții, da.

Dar subliniez cuvântul ”excepții”.

Geniul nu e egal cu sfințenia.

Să nu uităm asta.

7 care i-au dat de furcă lui 007

Tot gândindu-mă la potențialul irosit a lui Rami Malek ca personaj negativ în No Time to Die, mi-a dat prin cap să trec în revistă, în ordine crescătoare a pitorescului, pe 7 dintre răii care i-au dat cel mai mult și mai palpitant de furcă lui 007.

Se impun niște precizări, totuși.

Primo, deoarece nu am văzut chiar toate filmele din universul James Bond, această listă este extrasă din materialul pe care l-am avut la dispoziție. Dacă, între timp, mai bifez încă una dintre pelicule și consider că e cazul, o să revin cu adăugiri sau revizuiri ale acestui top.

Secundo, justificările de la multe dintre personaje includ dezvăluiri referitoare ale tramei narative și chiar momente-cheie ale acesteia. Dacă remarcați vreun titlu care nu vă e cunoscut, feriți privirea de urgență și reveniți după ce îl veți fi vizionat.

Nu în ultimul rând, pentru mine nu există distincția dintre maleficul principal și mâna sa dreapta, pentru că, uneori, acest din urmă personaj e simțitor mai vizibil, fie prin modul cum este compus, fie prin simpla prezență scenică a interpretului.

Acestea fiind spuse, să vedem cine a încercat marea cu sarea de plutoniu și aproape i-a venit de hac lui Bond. James Bond:

Mr. White – Personaj secundar, dacă nu chiar episodic, jucat de Jesper Christensen, care apare în trei dintre filmele erei Daniel Craig. Momentul care l-a evidențiat este în altminteri dezamăgitorul Quantum of Solace. Membrii numitei organizații mafiote au un fel de conferință telefonică prin hands-free-uri în timpul unei spectacol de operă în aer liber (ceva nu foarte logic, din varii motive, dar să trecem peste asta). După ce Bond le strică întrunirea, respectivii, în frunte cu boss-ul Mathieu Amalric, se zburătăcesc care încotro, mai puțin Mr. White, care rămâne la locul lui, își scoate calm dispozitivul din ureche și îi spune soției: I guess Tosca isn’t for everyone. Excelent.

Xenia Onatopp – În primul rând vă invit să analizați puțin numele acestei femme fatale interpretate de Famke Janssen în Goldeneye. După ce aflăm că este un asasin care își suprimă victimele (bărbați, cum altfel) zdrobindu-i între coapse, găselnița lingvistică e și mai savuroasă. Inutil de spus că scena în care se înfruntă cu James Bond al lui Pierce Brosnan este memorabilă.

Scaramanga – Numele, actorul, duelul. Ce-i drept, Christopher Lee a fost mai impunător la senectute, dar chiar și aici, în floarea vârstei, salvează The Man with the Golden Gun, candidat serios la titlul de cel mai slab film Bond, de ridicolul suprem. Ținuta-i stilată și amenințătoare, care îl trece în plan secund pe însuși protagonistul Roger Moore, pare și mai pregnantă după ce asculți versurile melodiei omonine, cântate de Lulu.

Le Chiffre – Așa cum Daniel Craig este un James Bond mai vulnerabil, și personajele negative pe care le are de înfruntat au slăbiciunile lor. Acesta din Casino Royale este departe de aerul demiurgic al răilor pe care un Sean Connery i-a avut de înfruntat, dar asta îl face cu atât mai interesant. De la încrederea vecină cu aroganța de la început, Madds Mikkelsen, cu chipu-i de un estetic aparte, ajunge în pragul disperării, iar încleștarea de voință dintre cei doi, abstractă la masa de poker, devine ulterior dureros de fizică.

Golfinger – Personajul jucat de Gert Fröbe n-are nimic spectaculos în înfățișare. Dimpotrivă. Însă planul pe care îl pune la cale este al doilea ca deșteptăciune din tot acest clasament (pentru primul, așteptați până la lider), este înconjurat de figuri legendare, precum Oddjob al lui Harold Sakata, cu pălăria lui ucigașă, sau Pussy Galore (Honor Blackman), al cărei nume este de un comic de neconceput în corectitudinea politică a prezentului. Dacă toate astea nu v-ajung, să mai spunem că este cel care, folosindu-se de un laser, încearcă să-l văduvească pe Sean Connery de cea mai importantă armă a sa, prilej cu care are loc și acest schimb de replici: Do you expect me to talk? No, Mr. Bond, I expect you to die.

Elektra King – ați ajuns în cel mai nevralgic punct al acestui articol, dacă nu ați văzut The World Is Not Enough, derulați rapid mai departe, căci vă voi divulga cel mai seamă aspect al filmului. Pe tot parcursul lui, Sophie Marceau pare o femeie fragilă, numai bună de sedus și de protejat de către un Pierce Brosnan la apogeul virilității și priceperii cascadoricești. Numai că agentul nostru, și nu numai el, este plămadă moale în mâinile unei dame ucigător de abile în a-i manipula pe alții și cu un plan atât sanguinar, cât și pragmatic, care aproape îi reușește. Frumoasă așa cum numai franțuzoaicele știu a fi, cu un accent irezistibil și cu un nume cu rezonanță de tragedie antică, Elektra King e stăpâna acțiunii și prefațează belelele pe care următorul Bond le va avea cu femeile.

Elliot Carver – un mogul de presă vrea să iște un conflict între China și Occident, ca să aibă exclusivitate în a-l reda mediatic. Nu e 2021, ci 1997, iar planul îi aparține lui Elliot Carver, în care contemporanii l-au văzut cu atotputernicul Rupert Murdoch, iar eu pe William Randolph Hearst (vezi episodul biografic cu războiul dintre SUA și Spania). Cu vervă, nu, cu stridență chiar, Jonathan Pryce se delectează cu tot ce face și, mai ales, cu tot ce spune în Tomorrow Never Dies, inclusiv în duelurile verbale cu Pierce Brosnan. Iar dacă nu mă credeți, iată-l mai jos făcându-și intrarea în expozițiunea filmului:

– Mr. Wallace, call the President. Tell him if he doesn’t sign the bill lowering the cable rates, we will release the video of him with the cheerleader in the Chicago motel room.

– Inspired, sir.

– And, after he signs the bill, release the tape anyway.

Acum îl așteptăm pe noul 007, dar și pe cel sau cea care îi vor face zile fripte.

Făt-Frumos e lipsit de sens în absența unui zmeu pe măsură.

Cei doi popi

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală o versiune romanţată şi edulcorată a transferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) înspre tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unele lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale omologilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.