Durerea se transmite și e bine

Dacă tot vrea Craiova să concureze cu Sibiul în materie de teatru, așa cum a reieșit la Festivalul Shakespeare recent încheiat, are nevoie și de o Fabrică de Cultură, un spațiu industrial dezafectat care să permită desfășurări de forțe și mizanscene îndrăznețe.

Tentativa cu fosta hală Popeci a eșuat, pare-se, însă, mai nou, o gașcă de pasionați și cunoscători (epitetul e dublu) își încearcă norocul într-un mod similar la Tipografia, în incinta Gazetei de Sud.

Și sunt plini de râvnă, pentru că, până să reușesc să ajung pe-acolo, au construit un portofoliu bunicel de spectacole.

Cel care mi-a trecut prin fața ochilor a fost Dureri fantomă de Vasili Sigarev.

Deși e o piesă cu doar trei personaje, recunosc că nu mi-e ușor să o rezum, poate pentru că nu are acțiune în sens narativ, ci mai degrabă acțiune asupra spectatorului.

Într-un depou de tramvai suntem martori nevăzuți, credem noi, ai unor dedublări dureroase, ale unor alienări care activează neuronii-oglindă și declanșează empatia.

La asta contribuie textul rusesc, adică abisal, precum și interpretările actorilor.

Theodora Bălan reia energia deviantă care i-a ieșit atât de bine ca Ophelia de sub oblăduirea lui Declan Donellan și îi adaugă câteva tușe mămoase înduioșătoare.

Valentin Motroc are o guraliviseală turmentată oltenească, dar nu inofensivă. Există un moment atroce, în care povestește un accident macabru cu aplombul unui comentariu de meci în fața blocului, stârnind reacții contradictorii lui Radu Tudor.

Pe acesta din urmă m-am bucurat să îl recunosc la ani după ce l-am văzut în Cum am mâncat un câine. Expresivitatea de acolo e și aici, dar se slujește de ea altfel.

Nu mai e protagonist, deși e prezent în cea mai mare parte a timpului, ci un personaj-releu, care exprimă toată cea mai importantă trăire pe care o simțim și noi, spectatorii.

Compasiunea mai presus de orice.

Cea mai importantă revelație a fost pentru mine modul strălucit în care a fost exploatată infrastructura Tipografiei de Sud. Strecurându-se pe scările metalice și printre mașinările mute, bocănind cu un ecou parcă dantesc, interpreții par a fi captivi într-un purgatoriu din care pot aluneca spre damnare sau se înălța întru mântuire.

De aceea, îi adresez un apel lui Laurențiu Tudor, regizorul acestui spectacol.

Dă muzica aia mai încet, rogu-te.

Sau, mai bine, renunță la ea cu totul.

Lasă-ne în durerea noastră.

Credit foto: Tipografia.

Give’em Hell, Radu!

Sunt ahtiat dupa piesele celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, insa imi ramane destul apetit pentru teatru, incat sa delectez si cu productii independente, al caror numar creste incetisor si in urbea noastra.

O astfel de realizare pe care tin neaparat sa o recomand este Cum am mancat un caine a celor de la FollowSpot – Independent Theatre Company. Scrisa de Evghenii Grișkoveț, regizata de Laurentiu Tudor si jucata de Radu Tudor (din cate stiu, intre cei doi nu este niciun grad de rudenie, insa tot asa se intampla si cu Ingrid Bergman si Ingmar Bergman si uite ce le-a iesit si lor cand au lucrat impreuna), piesa este monologul dinamic al unui soldat pe care catania l-a schimbat si incearca sa-si dea seama cum.

„Rusu’ e om complicat”, imi spunea domn Viorel, un mare mentor al meu intr-ale culturii, femeilor si altor domenii vitale ale existentei. Aceasta particularitate se desprinde si din prezentul text, care asambleaza treptat un mozaic de planuri temporale si emotionale, care te face sa razi pe alocuri, dar te amaraste ca intreg. Eu, unul, am pe cineva apropiat care a fost afectat intr-un mod similar de perioada cand a servit in armata, asa ca e posibil sa fi rezonat mai indeaproape si mai dureros, dar ma indoiesc ca ar fi cineva care ar ramane imun la subtila manipulare la care te supune Radu Tudor.

Unicul interpret are candiditatea omului care isi povestea viata ca la terapie, dar micile interactiuni cu publicul sunt menite a-l atrage pe nevazute in procesul cathartic care isi urmeaza inexorabil cursul.

Performanta actorului este ca, desi alterneaza ipostaze si registre stilistice, nu lasa loc de timpi morti si chiar si scurtele operatiuni de origami au contributia lor in atmosfera spectacolului. Aceasta continua dedublare care te face sa vizualizezi aievea situatii, desi, practic, nu vezi decat un om, un cub si o cortina, mi-a declansat o paralela cu un spectacolul Give’em Hell, Harry! in care James Whitmore ne trece prin toata viata si cariera lui Harry Truman.

Am stat destul prin preajma celor din lumea artelor, incat sa stiu ca o comparatie de genul asta nu ii incanta. Ii asigur, insa, pe toti cei implicati in realizarea piesei Cum am mancat un caine, ca, venind din partea-mi, a unui om care gusta arta din alta directie, e semn de inalta pretuire.

Si va asigur si pe voi ca, daca veti aloca o ora acestui spectacol, investitia temporala se va intoarce intelectualiceste si sufleste inzecita.

Autor fotografii: Alex Mihai.