Durerea se transmite și e bine

Dacă tot vrea Craiova să concureze cu Sibiul în materie de teatru, așa cum a reieșit la Festivalul Shakespeare recent încheiat, are nevoie și de o Fabrică de Cultură, un spațiu industrial dezafectat care să permită desfășurări de forțe și mizanscene îndrăznețe.

Tentativa cu fosta hală Popeci a eșuat, pare-se, însă, mai nou, o gașcă de pasionați și cunoscători (epitetul e dublu) își încearcă norocul într-un mod similar la Tipografia, în incinta Gazetei de Sud.

Și sunt plini de râvnă, pentru că, până să reușesc să ajung pe-acolo, au construit un portofoliu bunicel de spectacole.

Cel care mi-a trecut prin fața ochilor a fost Dureri fantomă de Vasili Sigarev.

Deși e o piesă cu doar trei personaje, recunosc că nu mi-e ușor să o rezum, poate pentru că nu are acțiune în sens narativ, ci mai degrabă acțiune asupra spectatorului.

Într-un depou de tramvai suntem martori nevăzuți, credem noi, ai unor dedublări dureroase, ale unor alienări care activează neuronii-oglindă și declanșează empatia.

La asta contribuie textul rusesc, adică abisal, precum și interpretările actorilor.

Theodora Bălan reia energia deviantă care i-a ieșit atât de bine ca Ophelia de sub oblăduirea lui Declan Donellan și îi adaugă câteva tușe mămoase înduioșătoare.

Valentin Motroc are o guraliviseală turmentată oltenească, dar nu inofensivă. Există un moment atroce, în care povestește un accident macabru cu aplombul unui comentariu de meci în fața blocului, stârnind reacții contradictorii lui Radu Tudor.

Pe acesta din urmă m-am bucurat să îl recunosc la ani după ce l-am văzut în Cum am mâncat un câine. Expresivitatea de acolo e și aici, dar se slujește de ea altfel.

Nu mai e protagonist, deși e prezent în cea mai mare parte a timpului, ci un personaj-releu, care exprimă toată cea mai importantă trăire pe care o simțim și noi, spectatorii.

Compasiunea mai presus de orice.

Cea mai importantă revelație a fost pentru mine modul strălucit în care a fost exploatată infrastructura Tipografiei de Sud. Strecurându-se pe scările metalice și printre mașinările mute, bocănind cu un ecou parcă dantesc, interpreții par a fi captivi într-un purgatoriu din care pot aluneca spre damnare sau se înălța întru mântuire.

De aceea, îi adresez un apel lui Laurențiu Tudor, regizorul acestui spectacol.

Dă muzica aia mai încet, rogu-te.

Sau, mai bine, renunță la ea cu totul.

Lasă-ne în durerea noastră.

Credit foto: Tipografia.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.