Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.