Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (7)

Dacă Romeo și Julieta are o ecranizare emblematică, Hamlet, ca și decodarea în sine a semnificațiilor piesei, lasă loc de discuții în privința celei definitive.

Versiunea lui Fraco Zeffirelli nu poate aspira decât la un bronz onorabil, iar aurul este, de regulă, acordat celei a lui Laurence Olivier. Însă, cea a lui Kenneth Branagh din 1996 nu se mulțumește cu argintul și încearcă, încă de la apariție, să câștige suficienți adepți, încât să înhațe tronul, precum un Macbeth mai puțin sângeros.

Merită locul I?

Înclin să zic că nu, dar înțeleg de ce alții se declară încântați.

Spre deosebire de Olivier, care se concentrează asupra unui Hamlet muncit de melancolie într-o atmosferă gotică, Branagh are ambiția să transpună piesa dacă nu în întregime, atunci cât mai ramificată și se mai și călăuzește după un citat arhicunoscut:

All the world’s a stage, and all the men and women merely players.

Acest Hamlet se vede și se aude bine, prea bine chiar.

Costumele și decorurile sunt somptuoase, iar montajul e la fel de zburdalnic precum în producții mai recente ale cineastului, plasate în universul misterelor Agathei Christie.

Tot ca acestea, și distribuția de aici este de vis, iar declamarea replicilor beneficiază de talente care mai de care.

Cu toate acestea, momentele când am fost mișcat autentic și cele în care am simțit o construcție artificială sunt la paritate.

Poate că așa și-a dorit Branagh, să ne propună un Hamlet care nu deprimă și nu tulbură, ci doar invită la a-l contempla.

Sau poate că piesa lui Shakespeare este atât de greu de transpus, încât fiecare artist își vede limitele și preconcepțiile oglindite în ea.

Ca protagonist, Branagh pronunță solilocviile legendare cu o lejeritate admirabilă, se manifestă emoțional în fel și chip, dar pare cam prea jovial, pentru cum văd eu personajul. Chiar când e la limita delirului, o face cu o veselie discutabilă.

Dar, repet, poate că în Hamlet îmi găsesc și eu limitele de înțelegere și descifrare, așa că nu afirm răspicat că ar fi o alegere greșită.

Restul actorilor au prestații care variază de la minunate la neadecvate. Cu toată simpatia pe care o am pentru Jack Lemmon sau Robin Williams, nu am văzut personaje jucate de ei, ci pe ei înșiși, făcând cu profesionalism ce știam că fac ca nimeni alții. Lui Billy Crystal i-a ieșit mai bine, pentru că un gropar e fie cumplit de tragic, fie dezastruos de comic, iar asta din urmă era specialitatea casei.

Kate Winslet e fragilă, e expresivă, dar n-am observat vreo cădere abruptă de la ingenuitate la dereglare, iar Julie Christie pare subutilizată.

Deși are un rol mic, Charlton Heston este impozant și profund, iar acela care nu se limitează la pronunța vorbe meșteșugite, ci le și îmbracă reacții potrivite la milimetru este indubitabil Derek Jacobi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Nu întâmplător, din pleiada de stele care populează acest Hamlet, are Shakespeare în portofoliu și alături de Laurence Olivier (a fost Cassio în Othello cel din 1965).

Hamlet al lui Kennth Branagh are patru ore.

Cantitatea nu e neapărat calitate, însă faptul că nu m-am plictisit, ci doar am dezaprobat anumite aspecte ale sale e un indicator al unei opere remarcabile.

Așa că îi dau argintul, până la urmă e locul doi, adică nu departe de desăvârșire.