Dumbrava minunată

Când pătrunzi în Wildwood, nu e un tărâm tocmai virgin.

Simți că ai mai umblat pe acolo, se deslușesc deja cărările ideatice și narative.

Dar e un aer atât de proaspăt și îmbătător, totul în jur palpită de viață și dinamism, încât uiți de toate și te cufunzi într-o poveste mai matură decât e îndeobște promovată.

O adolescentă cu gust pentru nesupunere încalcă limitele stabilite de părinții ei cam hippioți și îl ia pe frățiorul ei la o preumblare cu urmări neplăcute.

Asta o duce în pădurea tabu de la marginea orașului, urmată fiind volens nolens de un puștan cam tocilar, care o place.

Ajunși acolo, descoperă de un ecosistem complex de intrigi, facțiuni, magie și traume, care pun în mișcare o urzeală intensă de pățanii.

Locurile sunt comune, dar realizatorii conduși de regizorul Travis Knight sunt conștienți de asta, așa că, pe lângă impecabila lor transpunere audio-vizuală, presară câte o glumă discretă, pe care numai cei hrăniți, dar nu îndoctrinați, de astfel de basme le pot gusta.

Și că tot veni vorba de tehnologie, Wildwood este vârful detașat a tot ce s-a realizat prin tehnologia stop motion până acum.

În caz că termenul nu vă este familiar, este vorba despre o tehnică de animație în care obiectele fizice sunt mutate manual cu pas mic, cadru cu cadru, și fotografiate individual. Când fotografiile sunt redate în secvență rapidă, obiectele par că se mișcă singure.

Față de animația clasică de odinioară sau cea digitală de astăzi, aceasta conferă o senzație mai puternică de corporalitate și materialitate, care, la rându-le, transformă fantezie de pe ecran în cea ce simți aievea.

Iar în Wildwood, toate acestea sunt exploatate cu maxim de efect dramatic.

Iar asta se aplică nu doar scenelor de acțiune de anvergură, dar și simplelor grimase ale personajelor, chiar dacă se reduc la câteva variații faciale.

Ajută la expresivitate și ansamblul de voci ale unor actori de marcă: Richard E. Grant, Mahershala Ali, Angela Bassett, cu mențiuni aparte pentru simpatica șobolăniță a Akwafinei, încrâncenarea coiotului lui Tom Waits (da, el însuși) și, mai ales, a reginei damnate glăsuind prin Carey Mulligan.

Adăugați la asta și o coloană sonoră pe măsură și rezultă o incursiune în dumbrava minunată a imaginație omenești, în care a te rătăci e un lucru bun.

Oscarul pentru animație de la anul pare arvunit deja.

Sezon de Oscar 2017 – Moonlight

Ca sa nu mai ramana repetenti si anul acesta la capitolul corectitudine politica, cei din Academia Americana de Film au pus la mare cinste o pelicula menita a satisface pretentiile tututor activistilor – Moonlight.

Filmul se situeaza in centrul triangulatiei Boyhood – Brokeback Mountain – Boyz n the Hood si reuseste sa isi pastreze calitate de realizare originala in orice fel de configuratii comparative.

Am spus originala, insa nu exceptionala, iar meritul pentru ambele trasaturi ii revine regizorului-scenarist Barry Jenkins. Am sa ma ocup rapid de scaderile pe care i le atribui, pentru ca nu atarna atat de greu in balanta impresiei finale.

Exista un exces de stil si simbolism in Moonlight, o slefuire prea apasata a lungimii cadrelor, umbrelor si tacerilor, care ingreuneaza modul cum rezonezi cu filmul. Poate ca era singura solutie de a scapa de umbrele predecesorilor pe care i-am amintit mai sus sau poate ca asta e personalitatea artistica a cineastului. Timpul si creatii ulterioare vor clarifica aceasta dilema.

I se cuvin, insa, laude pentru modul cum fresca sociala, drama familiala si incertitudinea sexuala se impletesc intr-un bildungsroman audio-vizual lipsit de concesii. Fiecare dintre teme a fost ilustrata mai pregnant altundeva, dar aici suntem martori la subtila lor interdependenta.

Banuiesc ca Barry Jenkins nu a fost strain nici de alegerea distributiei, iar aceasta este performanta cea mai vizibila a peliculei.

Cele trei ipostaze (copil – adolescent – adult) ale protagonistului evolueaza organic, iar caracterul taciturn si schizoid dintr-o perioada se transfera natural la urmatoarea. Ce i-a iesit impecabil lui Richard Linklater cu un actor pe care l-a urmarit 12 ani ii iese surprinzator de bine lui Barry Jenkins cu trei interpreti diferiti.

Si, tot ca in Boyhood, personajele secundare care populeaza aceasta poveste au un aport semnificativ in proiectarea cvasi-realului.

Naomie Harris nu beneficiaza de mult timp pe ecran, dar rolul de dependenta de droguri si mama defecta abunda in momente puternice si dureroase, care, desi stii ca le-ai mai vazut undeva, candva, reusesc sa te zdruncine si sa-ti smulga un gand: Ferice de mine ca n-am avut parte de asa ceva.

Mult discutata prestatie a lui Mahershala Ali e deosebita. Dincolo de ambivalenta persoanei sale, traficant de stupefiante cu inima buna si constiinta vie, semnificativ ramane rolul pe care il joaca in absentia – in ultima parte a filmului reapare in constiinta noastra ca modelul paternal care l-a influentat pe protagonist si i-a directionat evolutia personalitatii.

Sa ramai prezent in mintea spectatorului, chiar si cand, temporal si fizic, ti s-au epuizat putinele replici alocate, e un argument forte pentru un Oscar pentru rol secundar.

Moonlight e ca o doctorie: amar, dar necesar.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge