Când pătrunzi în Wildwood, nu e un tărâm tocmai virgin.
Simți că ai mai umblat pe acolo, se deslușesc deja cărările ideatice și narative.
Dar e un aer atât de proaspăt și îmbătător, totul în jur palpită de viață și dinamism, încât uiți de toate și te cufunzi într-o poveste mai matură decât e îndeobște promovată.
O adolescentă cu gust pentru nesupunere încalcă limitele stabilite de părinții ei cam hippioți și îl ia pe frățiorul ei la o preumblare cu urmări neplăcute.
Asta o duce în pădurea tabu de la marginea orașului, urmată fiind volens nolens de un puștan cam tocilar, care o place.
Ajunși acolo, descoperă de un ecosistem complex de intrigi, facțiuni, magie și traume, care pun în mișcare o urzeală intensă de pățanii.
Locurile sunt comune, dar realizatorii conduși de regizorul Travis Knight sunt conștienți de asta, așa că, pe lângă impecabila lor transpunere audio-vizuală, presară câte o glumă discretă, pe care numai cei hrăniți, dar nu îndoctrinați, de astfel de basme le pot gusta.
Și că tot veni vorba de tehnologie, Wildwood este vârful detașat a tot ce s-a realizat prin tehnologia stop motion până acum.
În caz că termenul nu vă este familiar, este vorba despre o tehnică de animație în care obiectele fizice sunt mutate manual cu pas mic, cadru cu cadru, și fotografiate individual. Când fotografiile sunt redate în secvență rapidă, obiectele par că se mișcă singure.
Față de animația clasică de odinioară sau cea digitală de astăzi, aceasta conferă o senzație mai puternică de corporalitate și materialitate, care, la rându-le, transformă fantezie de pe ecran în cea ce simți aievea.
Iar în Wildwood, toate acestea sunt exploatate cu maxim de efect dramatic.
Iar asta se aplică nu doar scenelor de acțiune de anvergură, dar și simplelor grimase ale personajelor, chiar dacă se reduc la câteva variații faciale.
Ajută la expresivitate și ansamblul de voci ale unor actori de marcă: Richard E. Grant, Mahershala Ali, Angela Bassett, cu mențiuni aparte pentru simpatica șobolăniță a Akwafinei, încrâncenarea coiotului lui Tom Waits (da, el însuși) și, mai ales, a reginei damnate glăsuind prin Carey Mulligan.
Adăugați la asta și o coloană sonoră pe măsură și rezultă o incursiune în dumbrava minunată a imaginație omenești, în care a te rătăci e un lucru bun.
Oscarul pentru animație de la anul pare arvunit deja.
Ca sa nu mai ramana repetenti si anul acesta la capitolul corectitudine politica, cei din Academia Americana de Film au pus la mare cinste o pelicula menita a satisface pretentiile tututor activistilor – Moonlight.
