Yin și Yang în La La Land

Yin și Yang.

Un simbol atât de cunoscut pe întreg mapamondul, încât mulți și-l însușesc și îl folosesc fără să aibă habar ce înseamnă.

Și, deși e deseori receptat ca reprezentând contrarii, forma perfectă pe care o ia, cea a cercului, semnifică armonia supremă.

Această armonie a femininului și masculinului, a albului și a negrului, a gravului și a acutului și-a găsit o desăvârșită expresie în două compoziții din cadrul celui mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Prima dintre acestea a fost Concertul în Si bemol major pentru pian la 4 mâini și orchestră de Leopold Kozeluch.

Dându-mi seama că urmează să văd doi artiști folosind claviatura în același timp, m-am așezat în sală în așa fel, încât să le pot urmări mâinile. Bănuiam că va fi un spectacol în sine.

Ce nu știam era cât de armonioasă va fi conlucrarea lui Constantin Sandu și a Corinei Ibănescu. Inițial, lucrarea lui Kozeluch are înțelepciunea de a propune o alternanță: când unul dintre pianiști ridică mâinile, le coboară celălalt.

Am încercat din răsputeri să prind un moment de hiatus, o pauză infinitezimală între cele două seturi de mișcări, dar nu am reușit. Tranziția era lină precum mareea de la Mont Saint-Michel.

Ulterior, sonoritatea care se cerea emisă în cadrul bucății muzicale necesita apăsarea simultană a clapelor. Și, așa cum vă imaginați, n-am sesizat nicio urmă de cusătură. Totul s-a potrivit precum acele stânci ciclopice utilizate de incași pentru a-și dura fortărețele.

Aceasta a fost prima materializare de Yin și Yang din acea seara.

Cea de-a doua a fost reprezentată de Concertul nr. 7 în Fa major pentru 2 piane și orchestră, K. 242, „Lodron” de Wolfgang Amadeus Mozart.

De data aceasta estimam că am șanse mai mari să disting între cele două piane (apropo, a trebuit să verific pluralul acestui substantiv, atât de neobișnuită și încântătoare a fost această experiență).

Și, după vreo câteva minute de eșec total, m-am abandonat plăcutei picoteli pe care această compoziție ți-o induce.

Știu că zâmbiți auzind asta:

– Iulică, ai îmbătrânit!

Poate, dar este și efectul inevitabil al lui Mozart, care acționează asupra tinerilor și bătrânilor deopotrivă, dovadă fiind cei pe care i-am văzut moțăind în jurul meu. Date de control pentru ipoteză mi-a oferit și amicul Daniel Botea, care a reperat câțiva la rându-i.

Oricum, toată lumea s-a trezit la Tablouri dintr-o expoziție de Modest Musorgski, în aranjamentul lui Maurice Ravel.

Iar starea de veghe și de concentrată delectare n-a fost doar grație coloraturii uneori subtile, alteori sălbatice a acestei lucrări sau a momentelor de o sonoritate atât de intensă, încât păreau că deschid Judecata de Apoi, ci și a contribuției dirijorului Giovanni Pompeo.

Cu riscul de a fi acuzat că mă agăț de stereotipuri, nu pot să nu amintesc că este italian. Iar locvacitatea celor originari din Cizmă nu este doar verbală, ci și gestuală, iar Giovanni Pompeo a făcut cinste acestei tradiții nescrise.

Mișcările sale n-au doar efectul de a-i ghida pe muzicienii Filarmonicii din Craiova, ci și de a îmbogăți partea muzicală a spectacolului cu o formă sui generis de teatru și dans.

Drept încheiere, o să răstorn un banc celebru.

Când vine vorba de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, pesimistul spune:

– Mai bine de-atât nu se poate!

La care optimistul răspunde:

– Ba se poate!

Pare-se că pe amicul Daniel Botea nu l-a adormit Mozart, așa că a putut surprinde imaginele de mai sus.

Death Is the Road to Awe

Poate ați văzut The Fountain și ați recunoscut laitmotivul acelui film tulburător al lui Darren Aronofsky.

Sau poate nu l-ați văzut și vă gândiți că o astfel de sintagmă nu are de-a face cu o expresie a bucuriei vieții, așa cum este orice concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Însă cele trei componente ale celui mai recent spectacol de acolo au stat sub semnul unei expresii paradoxal-funeste.

Prima dintre acestea a fost Poemul simfonic „O noapte pe muntele pleșuv” de Modest Musorgski. Nu știu ce semnificație se dă îndeobște acestei lucrări sau ce au simțit ceilalți colegi de audiție, însă pe mine m-au apucat fiorii de la acele prime acorduri care sugerează în mod strălucit un vânt înghețat de care nu te poți ascunde.

Mi-am imaginat astfel cum e să te găsești la mila stihiilor dezlănțuite, iar pasajele duioase care au urmat, inclusiv cel de final, nu au mai semnificat speranță, ci alunecarea către șoc hipotermic și halucinațiile celui care își vede cele mai de preț amintiri desfășurându-se în fața ochilor. Un sfârșit fericit, ar zice unii.

Iar incursiunea muzicală în contemplarea Călătoriei Dincolo a continuat cu o compoziție a lui Paul Constantinescu, Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră. Faptul că sonoritatea acestei bucăți muzicale a invitat la frisoane a fost confirmat de reacțiile tovarășilor mei de audiție, în pauza dintre cele două reprize ale spectacolului.

Remarcabilă a fost coeziunea triumviratului interpretativ, format de din Luminița Burcă la vioară, Andreea Țimiraș la violoncel și Mihai Ungureanu la pian. Cu gravitate, fără zâmbete, dar cu impecabilă ținută, cei trei soliști m-au trimis cu gândul la Moirele vechilor greci, stăpânele destinelor, în fața cărora se plecau până și zeii.

Cea de-a treia parte a concertului a constat în selecțiuni din Suitele I și II ale operei Romeo și Julieta de Seghei Prokofiev.

Știm cu toții ce înseamnă că Romeo și Julieta e o tragedie.

E un cocktail de ură prostească, orbire, cutume stupide, ghinion și lipsă de comunicare în urma cărei doi tineri mor.

Doi tineri al căror păcat nu era decât acela că s-au iubit în ciuda tuturor obstacolelor.

Dincolo de caracterul captivant al sunetelor compoziției lui Prokofiev, pe care dirijorul Gheorghe Costin a condus-o fără partitură, fapt uimitor în sine, am fost copleșit de cât de bine au fost punctate momentele-cheie ale tragediei. Înverșunarea reciproca a celor două case, Montague și Capulet, revelația iubirii, șocul evenimentelor care îi despart pe cei doi, iminența dezastrului și durerea reconcilierii tardive a adulților încuiați.

Și astfel mi-au trecut prin minte toate avatarurile acestei piese shakespeariene pe care le-am trăit într-un fel sau altul.

Cea a Teatrului Național din Craiova, inovatoare și tulburătoare.

Cea independentă de la Casa de Cultură a Studenților, cu trei Juliete diferite.

Cea lituaniană cu multă făină.

Cea israeliană, la care s-a plâns în public.

Cea serafică a lui Franco Zeffirelli.

Cea agitată a lui Baz Luhrmann.

Cea în care protagoniștii sunt cam bătrâiori, dar joacă extraordinar.

Cea în care Julieta e ca o Madonă de Botticelli.

Toată acea seară de la Filarmonica din Craiova a fost despre moarte, însă cumva am plecat simțindu-mă și mai în viață.

Așa că, sigur de asentimentul celor care au fost alături de mine la concert, dar și de al fanilor Bardului de la Stratford-upon-Avon, o să mă joc un pic cu vorbele sale:

For never was a story of more awe than this of Juliet and her Romeo.

Imaginile sunt surprinse de vechiul meu tovarăș de audiție și prieten, Daniel Botea.