După înverşunarea de la The Force Awakens şi aerul un pic mai proaspăt de la The Last Jedi, Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker m-a lăsat cu o senzaţie de uşurare şi uşurătate.
Uşurare că, în sfârşit, această saga se termină şi poate noii proprietari ai francizei vor avea decenţa să o lase să se odihnească în pace şi vor încerca să facă bani din ecranizări colaterale, precum foarte reuşitul Rogue One sau decentul Solo.
Uşurătate pentru că, întors la cârma regizorală, J.J. Abrams a înţeles că nu mai merge cu furtul la vedere, precum în The Force Awakens, şi a apăsat pe teme, personaje şi situaţii cu potenţial să suscite nostalgie, aruncate într-un vârtej în care peisajele, decorurile şi bătăliile sunt multe, mari şi rapide.
Atât de rapide, încât până şi C-3PO fuge mâncând pământul la un moment dat!
Această amfetaminizare a acţiunii funcţionează cam o jumătate din film, dar, de la un punct în colo, se cufundă în mlaştina ridicolului, de unde nu mai iese decât odată cu scena de final, în care, mărturisesc, am simţit o vagă emoţie, poate pentru că reînnoadă firul poveştii cu locul unde a început magia care mă ţine captiv de atâţia ani şi mă îndeamnă să vizionez chiar şi astfel de pastişe pur mercantile.
Asta lipseşte din acest ultim (sper!) Star Wars, chiar mai abitir decât în toate celelalte – trăirea de in illo tempore, care suspendă realitatea şi te transportă în interiorul basmului.
Aici doar îl contempli, fără angajament afectiv, fără ataşament faţă de personaje, chiar dacă deja îmi erau familiare şi, de ce să nu recunosc, aproape simpatice, în frunte cu Daily Ridley drept Rey, supusă unei solicitări actoriceşti peste media şablonardă a restului distribuţiei.
Adam Driver, deşi a reuşit performanţa deosebită de a se reabilita ca actor (vezi BlacKkKlansman) în ochiu-mi critic, îmi va rămâne de-a pururi drept chintesenţa falimentului acestei noi trilogii.
Ce dovadă mai clară în acest sens poate fi decât resuscitarea împăratului Palpatine pentru a da un pic de substanţă părţii întunecate a Forţei şi a o sili, implicit, pe cea luminoasă să devină mai credibilă? Chiar dacă acest personaj scos de la naftalină este contaminat de previzibilul şi rizibilul scenariului, a fost de ajuns să ascult un pic vocea cavernoasă a lui Ian McDiarmid, să simt cum reînvie ceva din mitologia de demult.
Ceva similar se poate spune şi despre prezenţa charismatică a lui Billy Dee Williams drept Lando Calrissian, care bate recordul de distanţa în timp între două roluri, la care adăugăm exploatarea unor scene cu Carrie Fisher rămase de la The Force Awakens, semn că nu doar în Teleorman se petrec lucruri ciudate cu cei decedaţi, ci şi la Hollywood.
Încheiam articol furibund despre primul film al acestei nenecesare trilogii cu două îndemnuri – unul pentru voi, altul pentru realizatorii săi.
Acum o voi face la fel, însă tonul este altul:
Mergeţi la Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, dar încercaţi să evitaţi biletele cele mai scumpe!
Stimaţi producători, aveţi milă de amintirile noastre!
A trecut un an si aversiunea fata de 
