Nu cred că mi-aș fi dorit să mă nasc în Italia renascentistă.
Trădări, omoruri, corupție cât cuprinde.
Da, știu, pare că nu s-a schimbat nimic nici în prezent, dar era mai rău, de asta să fiți siguri.
Dar, recunosc, nu mă mai satur de produsele culturale ale Renașterii, fie că provin direct de atunci, fie că sunt contemporane, dar vizează acea perioadă.
Filmele reușite, de pildă, sunt prea multe, să fac chiar și o sumară trecere în revistă, mai ales că numărul sporește treptat, cea mai recentă intrare în această ilustră galerie fiind Prince of Foxes (1949).
Regizor este Henry King, specializat în pelicule care romanțează sugestiv evenimente reale (Wilson, The Song of Bernadette), iar aceasta nu face excepție.
Cesare Borgia este la apogeul puterii și se visează stăpânul absolut al Italie, iar orice orășel-stat pe care își ațintește privirea este pierdut.
Pentru a-și ușura sarcina de a ocupa un mic principat montan, condus într-un mod paternal-democratic de un conte bătrân, moderat în vorbe și fapte, Borgia îl trimite pe teren pe omul său de încredere, pentru a sluji ca agent provocator și a o seduce pe tinerica soție a liderului cetății.
Pe parcurs, sabotorul descoperă foloasele atitudinii senine a contelui, se îndrăgostește de contesa cea frumoasă și virtuoasă și se atașează de comunitatea care l-a primit cu brațele deschise.
O aventură previzibilă, dar antrenantă, agreabilă și somptuoasă din toate punctele de vedere.
Filmat în mare parte în Italia, Prince of Foxes a fost atât de scump, încât încât atotputernicul șef al studiourilor 20th Century Fox a decis să nu îl realizeze color, ci alb-negru, ca să mai reducă din costuri.
Posteritatea se întreabă astfel cât de spectaculos ar fi fost, dacă ar fi urmat coloratura unui The Agony and the Ecstasy, de pildă.
Îndrăznesc să spun că tocmai distincția pe care o conferă imaginea alb-negru sporește pitorescul costumelor, decorurilor sau peisajelor, culminând cu acele creste ca niște cuiburi de vultur din San Marino.
Cadrul material fastuos e înnobilat de interpretări reușite.
Filmul a fost neîndoios construit pentru a pune în valoare virilitatea și expresivitatea lui Tyrone Power, care se achită de sarcină cu dedicare și aplomb.
Restul distribuției, în care regăsim o combinație reușită de actori italieni și hollywoodieni (printre care și Everett Sloane, vechi colaborator al celui evocat mai jos), e, de asemenea, la înălțimea provocării.
Dar, pentru mine, plăcerea s-a concentrat în principal în a-l urmări pe Orson Welles întruchipându-l pe Cesare Borgia.
Nu doar că acest mare om de film a înțeles să-și îmbrace personajul cu acel aer luciferic și charismatic care l-a caracterizat și pe personajul real, însă între cei doi existau numeroase asemănări.
Personalități puternice, narcisiste, dominatoare, deloc de încredere, cu ambiții supraomenești.
Și unul, și altul au eșuat, dar și-au asigurat locul în istorie.
Prince of Foxes oferă aceeași plăcere cu a explora colțuri mai puține știute ale Italiei.
Uitate de lume, adăpostesc bijuterii de artă care te lasă mut de încântare.