Glorie răzuită de pe o capodoperă

Vă rog să vă uitați la imaginea de mai sus.

Nu ca să smulg laude, ci pentru a sublinia un aspect esențial în prezentarea peliculei Mank a lui David Fincher.

Pentru mine, Citizen Kane nu este doar un film mare, este un film de suflet.

Un film pe care l-am văzut de multe ori, inclusiv însoțit de comentariile unor Roger Ebert sau Peter Bogdanovich.

Un film pe care l-am răsucit din toate părțile, care și-a dezvăluit la fiecare vizionare noi detalii și simboluri, pe care le-am dibuit singur sau ghidat de alții.

Un film căruia nu îi poți găsi un înțeles definitiv, iar tocmai acesta este marele său înțeles.

În atare condiții, am putut să absorb cât mai multe dintre trimiterile intertextuale din producția cea recentă.

Am surâs la micile scene care le recreează pe cele din Citizen Kane, am identificat așa-zisele surse de inspirație ale situațiilor și personajelor, am prins conturul narativ prin care protagonistul se dezvăluie psihologic din interacțiunile cu alții, am regăsit jocul luminii și umbrelor și construirea cadrelor.

Însă, dacă tai acest cordon ombilical, prin care Mank își trage mult din seva sa creativă, filmul rămâne cam golaș și dezorientat.

În dulcele spirit al revizionismului pe care Hollywood-ul l-a manifestat întotdeauna, dar care a luat amploare recent, narațiunea modernă nu îl mai urmărește pe cineastul polivalent Orson Welles, ci pe scenaristul Herman J. Mankiewicz, care a venit cu scheletul inovator al poveștii devenită ulterior Citizen Kane.

Aici se cuvine a face o precizare. Deși Mank e destul de convingător în a vinde ipoteza că personajul jucat aici de Gary Oldman este principalul autor, există dovezi multiple, printre care o versiune a scenariului cu peste două sute de adnotări ale lui Orson Welles, că acesta din urmă și-a pus amprenta decisivă asupra formei finale a ce se spune și se întâmplă în producția din 1941.

Până la urmă, pe cine a prigonit William Randolph Hearst mai mult: pe Orson Welles sau pe Herman J. Mankiewicz, Iuda care a dat din casa unde a mâncat o pâine cu caviar o bucată bună de timp?

În plus, dacă urmărești filmografia ulterioară a lui Welles, cu stilistica, emfaza, egocentrismul și ambiguitățile ei, paternitatea capodoperei din 1941 nu mai e subiect de dubiu.

Citizen Kane este al lui Orson Welles.

După ce am clarificat această controversă, mai e ceva prin care Mank poate viețui pe cont propriu?

Răspunsul este un da cu oarecare mențiuni.

Hollywood-ul reconstituit de David Fincher este unul în care politica este bine impregnată, dar cu o ideologie inversă. Dominată de marii moguli ai studiourilor, precum David o. Selznik, Louis B. Mayer sau Irving Thalberg, lumea filmului este una a exploatării și manipulării, iar orice inițiativă de stânga e atacată cu ferocitate.

În acest univers al butaforiei și petrecerilor luxoase se mai găsește câte un Don Quijote deloc glorios, precum Mankiewicz al lui Oldman.

Alcoolic înveterat, condeier cinic, scenaristul este și un soț tandru sau un coleg plin de compasiune, în special față de de masa celor care trudesc și nu se regăsesc pe niciun afiș.

Fiecare dintre aceste felii ale personalității sale se relevă treptat și uneori chiar contradictoriu, iar aici nu mă sfiesc să laud inteligența cu care scriitura lui Jack Fincher a refăcut cel mai important și înălțător mesaj din Citizen Kane.

Că un om este un poliedru din care fiecare dintre noi nu vede decât o latură, două.

Modul strălucit cum Gary Oldman duce toată această încurcătură de emoții amestecate este principala calitate cu care Mank încearcă să iasă de sub umbra uriașă a operei la care se referă.

Cu el și cu Amanda Seyfried, filmul poate spera la o posteritate independentă. Dacă în privința protagonistului, suntem discret manipulați în a-l plăcea în ciuda defectelor, în ceea ce o privește pe ea, avem libertatea de a alege.

E o starletă mediocră și prostuță, ținută în lumina reflectoarelor de patronajul unui bătrân bogat și influent?

Sau e un suflet măcinat de dorința de a reuși, dar și de dorința de a fi autentic?

Acul impresiei variază, iar interpretarea lui Seyfried (poate cea mai sigură din viitoarele nominalizări la care filmul râvnește) îi dă câte un zvâc în ambele direcții.

Spuneam mai sus că un spectatorr care n-are treabă cu Citizen Kane ar privi Mank cam chiorâș.

Însă membrii Academiei au o pasiune pentru creațiile despre propria lor lume, așa că ne vom întâlni cu acest film la Oscarurile de la anul.

Mizez cu un grad ridicat de certitudine pe scenariul original, care beneficiază de argumentul unei povești de sprijin de toată frumusețea (scris de Jack Fincher, decedat între timp, acum mai bine de douăzeci de ani și pus în scenă de însuși fiul său), și pe Amanda Seyfried la cea mai bună actriță în rol secundar.

La secțiunea actor în rol principal, vreo trei locuri sunt deja arvunite (Sir Anthony Hopkins, Delroy Lindo, Chadwick Boseman), așa că Oldman are de muncit pentru o nominalizare.

Bănuiesc că David Fincher o să apară pe lista regizorilor, precum și multe dintre aspectele tehnice pe care le asamblează cu multă știință și precizie.

Iar filmul va concura negreșit pentru premiul suprem.

Îl și merită?

Cu riscul de a părea urâcios, o să spun că, dacă n-a câștigat Citizen Kane în 1942, ar fi o nedreptate să triumfe o odrasla vitregă a sa în 2021.

Cât de abscurd poate ajunge Hollywood-ul?

Nu e nevoie să răspundeți.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (4 și 5)

Probabil vă întrebați de ce apar două numere în titlu.

Nimic mai simplu, pentru că mă voi înhăma la dificila și plăcuta sarcină de a vă vorbi simultan despre două ecranizări ale aceleiași piese shakespeariene – Macbeth.

Acestea sunt cea din 1948 a lui Orson Welles și cea din 1971 a lui Roman Polanski.

Ambele ating esența acestei creații sumbre, despre damnare și despre cât de jos poate cădea un om, când i se flutură în fața ochilor iluzia puterii, fiecare pornind pe căi diferite.

La momentul când Orson Welles se angaja în acest proiect regizoral, unul în care a pus mult suflet (după cum se va vedea și mai abitir în Othello-ul de mai târziu), era deja marginalizat de marile studiouri, așa că a fost nevoit să se descurce cu resurse limitate, un blestem de care va fi urmărit tot restul carierei.

În Macbeth se văd, însă, și scăpărări din geniul care ne-a oferit Citizen Kane.

Decorurile par încropite, dar sunt de un lugubru incontestabil, costumele au extravaganța filmului mut, însă este greu să nu te fascineze, iar actorii au un aer caricatural, dar în ton cu aerul de expresionism apăsător al peliculei.

De cealaltă parte, Roman Polanski nu dă semne că ar fi suferit la capitolul buget și și-a permis o abordare care împinge piesa, căreia altminteri nu îi lipsește supranaturalul, cât mai mult spre realism fizic.

Costumele și decorurile sunt fastuoase, însă nu lipsesc drumurile desfundate, tipic medievale, iar încleștările armate nu au nimic mitic, ca în versiunea wellesiană, ci sunt brutale și aproape inestetice.

Dincolo de toate cele vizuale, Macbeth este despre cele două mari personaje ale sale.

În rolul principal, Orson Welles are o trecere cam prea rapidă de la nobil în cuget și simțiri la infam în gânduri și fapte, interpretarea sa fiind mai mult o suită de momente în care simpla-i persoană impunătoare declamă demiurgic, asuprește detestabil și suferă titanic. A sa Lady Macbeth este magnifica Jeanette Nolan, a cărei voce insidoasă are singură darul de a comuta atenția de la beteșugurile scenografice.

În varianta imaginată de Roman Polanski, partitura principală i-a revenit unui actor mai puțin cunoscut, Jon Finch, dar alegerea a fost extrem de inspirată. Față de arsenalul exacerbat al lui Orson Welles, tocmai reținerea interpretativă a protagonistului de aici relevă stadiile transformării lui Macbeth din om decent în monstru sanguinar. Complicea în fărădelegi este Francesca Annis (ulterior Lady Jessica din Dune al lui David Lynch), a cărei frumusețe este exploatată de Polanski (un mare cinic) în a ilustra ideea că diavolescul se poate ascunde sub masca angelicului.

Bineînțeles, orice Macbeth, cinematografic sau teatral, are de înfruntat provocarea integrării celor trei vrăjitoare în ansamblul desfășurării acțiunii.

Polanski reușește să se achite de sarcină cu aceeași mână sigură cu care conduce întregul film, dar e departe de efectul pe care îl produce simpla apariție a celor trei arătări în versiunea lui Orson Welles – estompate, dar amenințătoare, decrepite, dar atotputernice, modelând simțirea omenească precum bustul având trăsăturile regizorului, care a rămas pe durata întregii sale vieți un narcisist înzestrat și nesupus.

Această abordare a personajului colectiv al vrăjitoarelor desparte cele două variante de Macbeth.

În cea a lui Orson Welles, pendulul motivației înclină mai mult spre acțiuni ale supranaturalului, cărora simpla personalitate umană nu poate decât să li se încline.

În cea a lui Roman Polanski, acele misterioase și nebănuite mecanisme mentale și sufletești ale omului constituie motorul care îl împinge la orori și autodistrugere.

Cine a avut dreptate?

Shakespeare ar surâde aprobator și ar spune:

Amândoi.

Cui i-e frica de Orson Welles?

Filmele lui Orson Welles sunt o provocare pentru intelect, dar un documentar despre falsificatori de arta si despre filosofia contrafacerii cum poate fi? Eu spun ca e neiertator si fascinant.

F from Fake (in franceza Verites et mensonges) arunca provocarea inca din start: Welles se prezinta drept un fel de magician, dar ar putea fi foarte bine un Mefistofel care incurca itele omenirii si se delecteaza prezentandu-le, interactionand cu noi, dar tratandu-ne cu aceeasi condescendenta.

Acest psedo-documentar e imposibil de rezumat: urmareste povestea unui falsificator de arta, un est-european rafinat si mitoman, dar si pe a biografului sau, un tip cel putin la fel de dubios, dar Welles nu ezita sa faca referiri la propria persoana si la cariera sa artistica, apoi introduce o bunoaca sub numele ei adevarat in povestea unor falsuri dupa Picasso, dar deja la acel punct nimic nu mai e sigur si, cu atat mai putin, clar.

Nici gand insa ca toate acestea sa se petreaca linear, pentru ca F from Fake este o continua jonglerie cu imaginile si sunetele, cadrele si vocile, astfel ca un ultra cerebral l-ar cataloga, pe buna dreptate, drept un amalgam fara nicio noima.

Dar nu cerebral trebuie sa va aplecati asupra acestei ultime mari realizari a celei mai tragice figuri a cinematografiei. Aveti nevoie de ceva ce nu e la indemana oricui: sa acceptati ca puteti fi pacalit si ca veti fi pacalit. Usor, veti spune, dar nu e vorba despre acea acceptare superficiala cu care mergem in sala intunecata de cinema. E ceva mai adanc si mai neplacut pentru ca din asta iesim vulnerabili, manipulabili si zdruncinati in convingerea ca suntem stapani pe propria minte.

Nici macar o grandioasa pelicula recenta care se delecteaza copios cu sinapsele noastre nu reuseste asa ceva. E vorba, evident, de Inception, care, desi are straturi peste straturi, nu e neinteligibil, dimpotriva, te face sa te simti destept si asta place.

Orson Welles, pe de alta parte, nu se preocupa sa intretina iluzia desteptaciunii spectatorilor sai; lui ii place sa se joace, precum un copil care pune la cale o festa unor parinti care au griji mari pe cap, fiind absolut sigur ca o vor gusta si ei.

Pentru lumea cinematografiei, Orson Welles a fost un proscris, atat din cauza mercantilismului lumii filmului, dar si din a propriilor excese. F from Fake m-a induiosat pentru ca am vazut o libertate de expresie pe care nu si-a mai permisese de la Citizen Kane, dar si pentru ca am constatat ca Orson Welles nu a purtat niciodata prea multa pica lumii care l-a marginalizat, ci, in amurgul vietii si carierei sale, i-a oferit o lectie impecabila despre cat de importante sunt minciunile artei in descoperirea adevarului.

O lectie impecabila care poate fi parcursa cu o singura conditie: sa nu va fie frica de Orson Welles.

Autobiografie criptata

Cateodata vad un film si inteleg ce pot la suprafata si cat ma duce capul in profunzime. Alteori (mai rar), stiu unele detalii legate de cei implicatii in realizarea unei pelicule, care ii confera astfel semnificatii in plus sau chiar in contrapunct. Despre Orson Welles si destinul sau in cinematografie se intampla sa stiu destule, pentru ca Citizen Kane (despre care am indraznit sa-mi fac o intreaga lucrare de licenta) isi cimenteaza treptat pozitia de cea mai buna creatie cinematografica din toate timpurile in mintea mea, desi apar atatia si atatia pretendenti la aceasta unica onoare.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa  rezolve cazul exploziei, dar si sa demaste infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast, iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

Greoi, dar cu idei

Cu toata cultura pe care imi imaginez ca o am, tot mi se mai intampla sa dau peste personalitati si creatii semnificative despre care n-aveam habar.

Asa s-a intamplat cu G.K Chesterton (1874 – 1936), un englez complex care a scris de toate si cu destul stil si umor, pare-se. Mie mi-a cazut in mana Hanul zburator, un roman alegorico-satiric cu o idee haioasa. Intr-un exces de puritanism, in Anglia de dupa un eveniment care mi s-a parut a fi chiar Tratatul de la Berlin din 1878, un politician in voga, aflat si sub influenta unui pseudo-profet musulman, declanseaza o campanie impotriva stabilimentelor care comercializeaza bauturi alcoolice.

Asta ii revolta pe un ciudat si patimas aventurier si pe un blajin hangiu, care, neputand indura grava atingere adusa fundamentalei libertati a poporului englez de a se pili zdravan, speculeaza o chichita a nefastei legi si iau firma hanului, pe care o poarta prin diverse locuri din tara, vand shot-uri de rom fara sa se zgarceasca si trec prin diverse patanii.

Romanul abunda in idei sanatoase: pe de o parte condamna excesul de moralitate, care deseori ascunde vicii mai rele; pe de alta, nu menajeaza apucaturile spre bautura ale propriului popor. De actualitate mi s-a parut atacul impotriva a ceea ce am numi in prezent political correctness – toleranta excesiva, manifestata in numele democratiei, fata de culturi si obiceiuri care insa resping democratia. Avand in vedere ca am apreciat si demersul lui Pascal Bruckner din Tirania penitentei, si aici mi-a mers la suflet taria de a lua atitudine impotriva ipocriziei si a tupeului multor reprezentanti ai religiei islamice, care pretind in Europa ceva ce nu sunt dispusi sa ofere in tarile lor de bastina. Chesterton arunca sageti insa si spre bastinasii englezi, ale caror prostie si snobism contribuie la propagarea acestui flagel.

Neajunsul acestui roman este stilul greoi, cu personaje care sunt mai mult plasmuiri menite sa sustina esafodajul ideatic. Exista si o sumedenie de cantece de voie buna, unele – spre cinstea traducatorilor – adaptate binisor limbii romane, care fragmenteaza naratiunea. Cadrul temporal e destul de ambiguu: pomeneam de tratatul din 1878, dar apar automobile, care sunt folosite in mod curent.

Figura lui G. K. Chesterton, masiva si cu un licar de inteligenta ironica in ochi, mi-a adus aminte de cea a lui Orson Welles si astfel mi-am dat seama ca ar fi niste asemanari si intre Hanul zburator si Citizen Kane. Ambele sunt creatii ale unor oameni cu o desteptaciune peste medie, carora le-a placut sa jongleze cu ideile, care au nedumerit si care scapa unor interpretari absolute.

G. K. Chesterton