Nobel în Balcani

By Iulian in Carti 0 Comment

În 2025, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele din memorie, așa că lăudați-mă) a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”opera convingătoare și vizionară, care, chiar și în mijlocul unei terori apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

Așa cum numai românii știu să-și înghită amarul că IAR nu a luat Mircea Cărtărescu, au descoperit că scriitorul maghiar e născut la câțiva kilometri de granița cu noi, iar asta le-o ogoit frustrarea oleacă.

E un mecanism de compensare psihologică discutabil, însă a ni-l însuși o țâră pe acest nobelizat nu este, în cazul de față, lipsit de noimă, pentru că este de-a nostru, din Balcani.

Iar cele peste cinci sute de pagini ale romanului Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim demonstrează asta fără putință de tagadă.

Vestea sosirii numitului cap înnobilat provoacă un iureș de reacții în orășelul său de baștină, de la oficialități la oamenii străzii, totul plutind nițel de-asupra absurdului recognoscibil al viețuirii în partea asta de Europă. Adăugam aici și pe un profesor sărit, ale cărui monologuri interioare sunt leit delirurile lui Călin Georgescu.

Toate vocile pe care le auzi în roman intra- și extradiegetic, sunt maghiare, dar le poți plasa fără dificultăți și peste arcul carpatic. Cred că ajută aici și traducerea excelentă a lui Ildiko Gaboș-Foarță, care, soție de poet fiind, a știut cum să adapteze limbajul maghiar specificului nostru, rezultând o bijuterie de umor, lirism și cutremurare.

Stilistic, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele fără să apăs deloc pe Backspace, așa că lăudați-mă) uzează de aceleași fraze prelungi, care se întind pe pagini bune, dar e mai îngăduitor decât un Camilo Jose Cela, care nu îți dă un punct câte un capitol întreg, sau un Jon Fosse, care e aproape matematic în structura sintaxelor.

Maghiarului născut aproape de Românie îi merge condeiul de parcă l-ai asculta la o biciușcărie de Piața Mare sau la o întrunire de primărie de oraș-sat (nu dau nume, da’ le știți).

Și, mai important ca orice, merită menționat că e primul scriitor de Nobel după Mo Yan, adică de peste un deceniu, care m-a făcut să râd.

E râsul ăla pe care îl provoacă cei de la Times New Roman, doar că e obținut cu mijloace mai nobile.

Așa că iată Nobelul pentru Literatură ajuns în Balcani.

Să ne bucurăm citindu-l.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru promptudinea și generozitatea în a mă ajuta să edific cum e cu Nobelul din 2025.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Suntem în plin sezon de decernare a premiilor Nobel, așa că m-am gândit să mă aplec asupra unei mini-serii de articole care au cumva legătură cu aceste prestigioase distincții.

Primul dintre aceste articole este o paralelă între un roman – The Good Earth – care a contribuit decisiv la Nobelul pentru literatură acordat lui Pearl Buck în 1938 și adaptarea cinematografică din aceeași perioadă.

Autoarea trăise mult timp în China precomunistă, așa că fresca ei asupra vieții de acolo este veridică și sugestivă.

Cartea urmărește destinului unui țăran pe nume Wang Lung, din tinerețe, când se zbate să supraviețuiască alături de soața O-Lan, o sclavă din casa unor oameni avuți, și până la senectute, când este un moșier prosper, cu mai neveste, mai mulți copii și o lioată de nepoți.

Traiectoria lui este sinuoasă și deloc idilică, iar meritul autoarei este că, pe lângă impecabila descriere a aspectelor materiale ale culturii chineze (citindu-le, ai impresia că vezi un film de Zhang Yimou), pătrunde în meandrele sufletului omenesc cu atâta acuratețe, încât romanul capătă o valoare universală, așa cum Pe Donul liniștit al lui Mihail Șolohov e atât o incusiune în sufletul cazacilor, cât și o poveste cu care pot rezona minți de cititori de pretutindeni.

Protagonistul nu este nici ușă de biserică, nici vreun avar. Îl apucă năbădăile vârstei a doua, dar nu își vinde fetița (practică obișnuită pe atunci) când e în mare criză de gologani, e pus pe căpătuială, dar nu este inuman, ba chiar se îngrijește de aceeași fiică, rămăsă înapoiată mintal, probabil din cauza subnutriției din perioada foametei. Iar exemplele acestei ambivalențe pot continua.

Dacă acea cumplită perioadă de penurie este descrisă atât de plastic, încât apropie The Good Earth de The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck (alt autor nobelizat), păienjenișul familial al lui Wang Lung din ultima parte a cărții poate concura cu monumentala Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, la rându-i recompensat cu Nobel.

Și, de ce nu, pasiunea pentru pământ a personajului principal e foarte asemănătoare cu a lui Ion din romanul eponim al lui Liviu Rebreanu, una dintre figurile literare ale culturii române cu care chiar am avut o șansă la Nobel.

Am auzit discuții despre premii Nobel pentru literatură date aiurea, iar în cadrul lor apărea și numele lui Pearl Buck.

Nu plecați urechea la astfel de clevetiri.

Citiți The Good Earth și o să descoperiți un Nobel dat pe merit.

***

Succesul romanului, recompensat și cu un Premiu Pulitzer, a atras după sine inevitabila ecranizare hollywoodiană.

The Good Earth e un film care a își vădește vârsta, dar care mai are ceva de oferit chiar și în prezent.

Alegerea de a pune actori ne-chinezi să joace rolurile principale era naturală în epocă, dar acum cred că ar răscoli adânc nemulțumirea corecților politic.

Alegerile și prestațiile protagoniștilor sunt inegale.

Dacă vreo treime de film Paul Muni reușește să își astâmpere emfaza care i-a caracterizat întreaga carieră și care i-a servit bine uneori, ultima parte îl găsește într-o exaltare care ar fi eroică, dacă n-ar fi aproape ridicolă.

De cealaltă parte, Luise Rainer compune personajul lui O-Lan cu o reținere studiată, dar expresivă, de la care nu se abate nici chiar în cele mai intense momente care o au în prim-plan.

Poate că interpretarea ei pare ușor naivă acum, însă este prototipul acelei cufundări în rol care, de decenii bune, aduce Oscaruri.

I l-a adus și lui Luise Rainer, care, deși rămasă într-un con de umbră al posterității, a fost deținătoarea unor recorduri remarcabile: prima actriță care a câștigat două statuete consecutive (o mai făcuse cu un an înainte pentru The Great Ziegfeld), prima pare a reușita dubla performanță înainte de a împlini 30 de ani, prima actriță astfel laureată care a atins vârsta de 100 de ani, fiind așadar predecesoarea unor Olivia de Havilland sau Kirk Douglas.

Pe lângă șansa de o urmări în rolul pe care ea însăși îl considera cel mai bun al carierei, The Good Earth beneficiază de câteva secvențe de anvergură memorabile, excelent realizate de Sidney Franklin (ajutat de Victor Fleming și Gustav Machati pe ici, pe colo): marșul prin deșert al înfometaților, iureșul devastator al mulțimii săracilor în conacul bogaților și, mai ales, lupta contra invaziei lăcustelor, la care s-au folosit imagini reale, prilejuite de un astfel de neplăcut eveniment, survenit nu departe de platourile de filmare.

Pentru cine vrea să guste din magia, dar și stângăciile Hollywoodului de altadată, The Good Earth e o alegere adecvată.

Odă Oceaniei

By Iulian in Carti 0 Comment

Anul acesta nu se va decerna Premiul Nobel pentru Literatura, ca sa aiba timp cei de la Academia Suedeza sa curete niscaiva scandaluri sexuale, asa ca m-am gandit sa continui sa umplu golul lecturilor din autori distinsi cu acest premiu si m-am oprit asupra lui Jean-Marie Gustave Le Clezio.

Caracterizat de juriul suedez drept „autor al inovatiilor, al aventurilor poetice si al extazului senzual, explorator al umanitatii aflate deasupra si dedesubtul civilizatiei dominante”, Le Clezio confirma eticheta care ii este atribuita si in Raga.

O lucrare greu de categorisit din punct de vedere stilistic, insa cu o viziune ideologica incontestabila.

Nu e in niciun caz un roman, desi se simte peste tot ca randurile scrise ii apartin unui om al literaturii.

Nu e nici carte de calatorie sau etnografica, pentru ca pe autor il intereseaza mai mult decat simpla descriere a locurilor si oamenilor pe care ii intalneste, ci sa patrunda in sfere mai spirituale ale acestora prin filtrul propriei constiinte.

Ne e nici macar carte de istorie, pentru ca, desi Le Clezio apeleaza la diverse surse, nu ii slujesc decat sa isi ilustreze pozitia partizana, aceea de avocat care solicita o reparatie istorica Oceaniei, acel continent carui ii cunoastem existenta, dar pe care nu i-o mentionam niciodata cand enumeram marile subdiviziuni ale mapamondului.

O nedreptate care i s-a facut populatiei acestei regiuni si de gravitatea careia scriitorul m-a convins prin proza sa dureroasa si patetica atat cat e necesar e sclavia la care au fost supusi bastinasii de catre aceleasi natii carora, paradoxal, le datoram multe dintre institutiile democratice ale prezentului: francezii si englezii.

Neprihanirea nu exista in istorie.

Chiar daca este o carte scurta, Raga invita la o lectura lenta, precum plimbarea cu pantalonii suflecati si picioarele goale pe nisipul maturat de valurile marii. Mersul incet favorizeaza senzatii recurente, care capata treptat sensul unui amintiri indestructibile.

Am citit scriitori laureati cu Nobel mai performati ca Jean-Marie Gustave Le Clezio, insa stiu ca acest premiu nu este numai pentru viata interioara transpusa in scris, ci si pentru o viata exterioara dedicata unei cauze.

Ca avocat al Oceaniei, dar si al altor civilizatii pe care ar trebui sa ne ferim sa le numim minore, autorul francez isi ocupa rezervat, dar cu demnitate, locul in aceasta ilustra galerie a literaturii.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa suplinesc lipsa Premiului Nobel pentru Literatura din acest an.

Moartea unui inger

By Iulian in Carti 0 Comment

De cativa ani incoace, de indata ce se anunta Premiul Nobel pentru Literatura, ma reped catre autorul respectiv care, probabil, imi e necunoscut, ca sa vad ce i-a manat pe membrii inaltului for academic sa ii acorde aceasta distinctie.

Anul acesta, insa, s-a intamplat ca scriitorul nobelizat – Kazuo Ishiguro – nu mi-este numai cunoscut, ci chiar drag, asa ca, pentru a nu perturba traditia de a ma familiariza cu nume noi, m-am intors mult in timp si m-am oprit asupra lui Frans Eemil Sillanpaa.

Finlandezul laureat in 1939 a fost o descoperire remarcabila si un prilej sa revizitez un stil de a plasmui literatura cum rar mai intalnesti in apele involburate ale postmodernismului.

O voce auctoriala demiurgica, deopotriva poetica si grava, care ne conduce prin labirintul sufletului omenesc, dar si prin fresca zonei rurale a Finlandei in ajunul Revolutiei Ruse din 1917, care intercaleaza intre interactiunile umane de tot felul pitoresti descrieri ale pulsiunilor naturii si care, in 300 de pagini, reuseste sa acopere un univers la fel de amplu ca Morometii.

Eroina care imprumuta si numele romanului, Silja, are ceva ingeresc. Desi necazurile nu o ocolesc, ba chiar par a o cauta in mod special, desi masculi diversi atenteaza la puritatea ei si desi se stinge la doar douazeci de ani, aceasta tanara ne castiga inima, permitandu-i autorului sa ne induca acel sentiment de permanenta tristete care strabate aceasta carte de beletristica de la un capat la altul.

Deznodamantul ne este anuntat inca din debut, insa nimic nu m-a pregatit pentru impactul emotional al celor mai sfasietoare si frumoase pagini care au fost inchinate vreodata acelui moment pe care fiecare dintre noi l-a intampinat sau il va intampina in deplina singuratate: moartea.

Pentru ca nu imi ajung slovele-mi umile, ii dau cuvantul lui Frans Eemil Sillanpaa, cronicarul vietii omenesti, pe drept recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura:

Astfel lua sfarsit povestea ultimei ramuri a unei vechi familii care s-a stins – cum se mai stinsese si alta data. Dar „arborii” genealogici nu seamana cu cei din padure. Pentru o familie nu exista moarte pentru totdeauna; daca s-ar putea vedea peste ani, s-ar vedea ca traiesc „crengute” din toate familiile. Cu siguranta ca e la fel si cu familia Salmelus, care lupta, castiga si pierde si care-si traieste in alta parte varsta barbatiei, chiar in clipa in care se incheie aceasta poveste. Daca ne-am intoarce mult indarat, pe cararea timpului, am sti ca facem parte cu totii din aceeasi familie si ca ar trebui sa ne respectam unul pe celalalt, sa respectam luptele noastre din toate timpurile. Si dumneavoastra, care veti citi poate aceasta povestire intr-un viitor indepartat, va trebui sa respectati luptele noastre.

Puterea fireasca a acestor lupte nu-i decat un semn pe care avem ingaduita si datoria de a-l scruta pana la capat, spre a-i patrunde intelesul si urmarile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a adus aminte ce inseamna marea literatura.

N-avem nevoie de Herta Muller

By Iulian in Uncategorized 16 Comments

Cand Herta Muller a luat premiul Nobel, o sete de apreciere specifica unui popor flamand ca al nostru i-a impins pe multi sa ii gaseasca romanisme cat mai multe in opera, astfel incat sa putem striga sus si tare ca aspectul asta al personalitatii ei i-a adus prestigioasa distinctie.

Care se cam da pentru stangisme si acuze la adresa dictaturilor de tot felul, asa ca Herta Muller a intrat in cursa inca din momentul cand s-a apucat sa redea impresii despre caracterul mizerabil al vietii in timpul regimului comunist.

Cam asta e tema cartii Inca de pe atunci vulpea era vanatorul… Nu stiu despre voi, dar mie titlul mi-a sunat cam dubios si mi-a dat o senzatie de proza lirica greoaie si obositoate. Asa a si fost, cu mentiunea ca, pe alocuri, nemtoaica (va explic imediat de ce-i zic asa) a reusit sa creeze un efect de atmosfera ranceda destul de reusit si, probabil, destul de apropiat de realitatea cotidiana a vietii in comunism.

Despre subiectul cartii nu pot sa va spun mare lucru. Are un personaj central vag conturat in persoana unei profesoare numite Adina, care duce o existenta searbada, are o blana de vulpe drept covor si ajunge sa fie urmarita de Secu pentru asta. O prietena a ei se imbarliga chiar cu ofiterul care o fileaza pe pseudo-eroina principala si mai avem si schita microcosmosului muncitoresc al unei fabrici.

Ce nu a simtit in aceasta carte despre comunism a fost acea rezistenta prin umor a poporului roman, manifestat, de exemplu, prin super bancurile cu Ceausescu (pe cel care se termina cu replica: Daca nu-ti place, nu manca il stiti? E demential!). Proza Hertei Muller este a unei persoane care avea din oficiu probleme cu nervii si care, pe deasupra, a suferit privatiunile si injonctiunile unei dictaturi destul de nasoale.

Am uitat sa va spun ca Adina are si un fel de logodnic, Ilie, granicer la Dunare si foarte muncit de gandul dezertarii la sarbi. Acest Ilie ii prilejuieste Hertei Muller niste randuri sublime prin idiotenia lor:

Apoi fiecare pas lasa o gaura in burta si fiecare respiratie, o piatra in gatlej. Foi de porumb rupte zdrelesc scobitura genunchiului, iarba se lipeste de fundul gol. Ilie trebuie sa-si faca nevoile. Isi inalta capul, se screme. Smulge o frunza de pe tulpina, o frunza lunga, ingusta de porumb. Frunza de porumb se rupe, degetul pute.

Si campul de porumb pute, si padurea. Si noaptea, si luna, care nu e aici, put.

(Herta Muller, Inca de pe atunci vulpea era vanatorul, Editura Humanitas, 2009)

Acestea fiind spuse, eu va declar in mod oficial ca n-am nevoie de romanca Herta Muller care a luat Nobelul. E bine ca l-a luat nemtoaica Herta Muller, ea sa fie sanatoasa. In ceea ce ma priveste, daca nu au luat acest premiu Sadoveanu, Rebreanu sau Marin Preda, apoi nici ca ar avea cine sa il mai ia.

Stam noi si fara Nobel.