Death Is the Road to Awe

Poate ați văzut The Fountain și ați recunoscut laitmotivul acelui film tulburător al lui Darren Aronofsky.

Sau poate nu l-ați văzut și vă gândiți că o astfel de sintagmă nu are de-a face cu o expresie a bucuriei vieții, așa cum este orice concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Însă cele trei componente ale celui mai recent spectacol de acolo au stat sub semnul unei expresii paradoxal-funeste.

Prima dintre acestea a fost Poemul simfonic „O noapte pe muntele pleșuv” de Modest Musorgski. Nu știu ce semnificație se dă îndeobște acestei lucrări sau ce au simțit ceilalți colegi de audiție, însă pe mine m-au apucat fiorii de la acele prime acorduri care sugerează în mod strălucit un vânt înghețat de care nu te poți ascunde.

Mi-am imaginat astfel cum e să te găsești la mila stihiilor dezlănțuite, iar pasajele duioase care au urmat, inclusiv cel de final, nu au mai semnificat speranță, ci alunecarea către șoc hipotermic și halucinațiile celui care își vede cele mai de preț amintiri desfășurându-se în fața ochilor. Un sfârșit fericit, ar zice unii.

Iar incursiunea muzicală în contemplarea Călătoriei Dincolo a continuat cu o compoziție a lui Paul Constantinescu, Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră. Faptul că sonoritatea acestei bucăți muzicale a invitat la frisoane a fost confirmat de reacțiile tovarășilor mei de audiție, în pauza dintre cele două reprize ale spectacolului.

Remarcabilă a fost coeziunea triumviratului interpretativ, format de din Luminița Burcă la vioară, Andreea Țimiraș la violoncel și Mihai Ungureanu la pian. Cu gravitate, fără zâmbete, dar cu impecabilă ținută, cei trei soliști m-au trimis cu gândul la Moirele vechilor greci, stăpânele destinelor, în fața cărora se plecau până și zeii.

Cea de-a treia parte a concertului a constat în selecțiuni din Suitele I și II ale operei Romeo și Julieta de Seghei Prokofiev.

Știm cu toții ce înseamnă că Romeo și Julieta e o tragedie.

E un cocktail de ură prostească, orbire, cutume stupide, ghinion și lipsă de comunicare în urma cărei doi tineri mor.

Doi tineri al căror păcat nu era decât acela că s-au iubit în ciuda tuturor obstacolelor.

Dincolo de caracterul captivant al sunetelor compoziției lui Prokofiev, pe care dirijorul Gheorghe Costin a condus-o fără partitură, fapt uimitor în sine, am fost copleșit de cât de bine au fost punctate momentele-cheie ale tragediei. Înverșunarea reciproca a celor două case, Montague și Capulet, revelația iubirii, șocul evenimentelor care îi despart pe cei doi, iminența dezastrului și durerea reconcilierii tardive a adulților încuiați.

Și astfel mi-au trecut prin minte toate avatarurile acestei piese shakespeariene pe care le-am trăit într-un fel sau altul.

Cea a Teatrului Național din Craiova, inovatoare și tulburătoare.

Cea independentă de la Casa de Cultură a Studenților, cu trei Juliete diferite.

Cea lituaniană cu multă făină.

Cea israeliană, la care s-a plâns în public.

Cea serafică a lui Franco Zeffirelli.

Cea agitată a lui Baz Luhrmann.

Cea în care protagoniștii sunt cam bătrâiori, dar joacă extraordinar.

Cea în care Julieta e ca o Madonă de Botticelli.

Toată acea seară de la Filarmonica din Craiova a fost despre moarte, însă cumva am plecat simțindu-mă și mai în viață.

Așa că, sigur de asentimentul celor care au fost alături de mine la concert, dar și de al fanilor Bardului de la Stratford-upon-Avon, o să mă joc un pic cu vorbele sale:

For never was a story of more awe than this of Juliet and her Romeo.

Imaginile sunt surprinse de vechiul meu tovarăș de audiție și prieten, Daniel Botea.