#acedesiguranță de la Soare Răsare

Acum puțin timp scriam despre un spectacol-instalație realizat de Bobi Pricop, #acedesiguranță.

Metafora foarte inspirată din titlu se referă la modul cum tinerii de astăzi reușesc să își țină viața întreagă cu ajutorul rețelelor sociale, cu mențiunea că soluția nu e nici pe de departe cea mai trainică sau mai viabilă.

De la aceeași idee pornește și Belle, un film japonez de animație regizat și scris de Mamoru Hasoda, care, de asemenea, are un titlu mai generos în sensuri decât pare la prima vedere.

Belle este numele avatarului pe care o adolescentă sfioasă nevoie mare și purtând povara pierderii mamei îl adoptă într-o metavers numit ”U” (a se pronunța ca în engleză) și care îi prilejuiește în lumea digitală exact debușeul care îi lipsește în cea reală.

De la punct, narațiunea deschide și o cale către nemuritoarea poveste a Frumoasei și a Bestiei, mai precis versiunea legendară a celor de la Disney, pe care Hosoda o reconstituie și o omagiază în moduri sublime.

Ca o paranteză, am fost la film împreună cu un amic mult mai tânăr, care a pufnit la scenele acestea, considerându-le exagerat de siropoase sau, ca să-l citez exact, ”random”. Pentru mine, însă, componenta aceasta a filmului a fost nu doar ocazia să călătoresc în trecut, ci și să simt foarte reconfortanta senzație că lucrurile cu adevărat frumoase vor reveni de-a pururi în atenția noastră.

Ca la orice anime, nu duce lipsă de tropi stilistici sau ideatici ai genului: adolescenți cu reacțiile lor hiperbolizate, guri căscate, ochi mari, roșeața subită a obrajilor, deplasări schematice, tot tacâmul pe care eu, membru al generației din grupa de risc care a crescut cu Sandy Bell, am ajuns să le consider un bun de patrimoniu intangibil.

Însă Belle vine și cu o exuberanță vizuală greu de descris în cuvinte, descătușată pe deplin în universul virtual. Și nu doar imaginația debordantă impresionează, ci și utilizarea ei judicioasă. Totul e bombastic, dar nimic nu e nelalocul lui, e expresia impecabilă a libertății pe care o oferă tehnologia și o explicație peremptorie a puterii ei de seducție.

Filmul operează pe atât de multe planuri, de la fantezie la realism, de la dramă intimă la frescă socială, încât pari uneori tentat să crezi că realizatorii s-au întins mai mult decât le e plapuma și l-au scăpat de sub control.

Dar nu, toate converg natural și, înainte de finalul cu o morală firească și oarecum previzibilă, există o scenă sfâșietor de frumoasă, în care realul și virtualul se suprapun, în care cele două lumi pe care deja le consideră antinomice își dau mâna pentru a ne arăta cum putem să fim mai buni.

Mai buni cu noi înșine și mai buni cu ceilalți.

La vita e Belle!

Cum sa gadili gamer-ul din tine

Nu stiu daca Steven Spielberg mai poate face vreun film mare, care sa se imprime in mentalul colectiv, precum bicicleta zburatoare cu ET pe clar de luna.

Dar stiu sigur ca Steven Spielberg nu poate face filme proaste.

Chiar si The Post, asa plin de clisee cum este, tot tine interesul treaz si propune o interpretare magnifica a lui Meryl Streep.

Si mai apasat se simte aceasta calitate a regizorului cand se aventureaza pe taramul SF-ului, iar Ready Player One mi-a adus aminte de poanta aia a lui Steve Martin de la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor, pe care nu o sa o mai repet si aici.

Filmul este un iures continuu, o cursa ametitoare care penduleaza intre planul real, distopic, si cel virtual, colorat si exuberant, precum si un potop de referinte culturale pe care le-am adunat ca pe niste monezi dintr-un joc pe calculator, cu aviditatea unui gamer inrait, constient fiind ca n-am ajuns decat la 50%.

Despre poveste aflati voi din oceanul de recenzii si stiri de pe Internet, asa ca o sa concentrez pe impresii.

In primul rand, un adjectiv derivat din substantivul care incheie fraza anteriora: impresionanta. Asa as caracteriza abilitatea lui Spielberg de a adopta si integra tehnologii deja prezente sau preconizat viitoare, precum dronele, recunoasterea faciala sau ochelarii care ne transporta intr-o realitate alternativa si de a le face vehicule pentru deplasarea unei naratiuni palpitante si incantatoare din punct de vedere vizual.

Da, sentimentalismele sunt la locul lor, morala e cat se poate de solida, deoarece Spielberg e si un iscusit om de afaceri si joaca foarte bine pe cartea produsului care se poate vinde oriunde.

Cea mai importanta traire pe care mi-a declansat-o, insa, Ready Player One este cea pe care activat-o asemeni madlenei lui Proust sau, ca sa ramanem in registrul stilistic al ludicului, ca un power-up care iti creste skill-ul numit memorie.

Chiar din timpul vizionarii si mult timp dupa, am rememorat jocurile pe calculator care mi-au incantat copilaria, adolescenta si viata adulta; da, am facut si de-astea si, chiar daca ma uit cu oarece dezaprobare la cei care isi mananca orele pe Candy Crash Saga, recunosc ca aceasta forma de divertisment a avut o influenta semnificativa asupra personalitatii mele.

Asa am gasit un prilej sa enumar toate jocurile care m-au marcat in vreun fel; daca nu va intereseaza lista asta, mergeti direct la concluzia articolului:

Starcraft (si Brood War)

Homeworld

Planescape Torment

Sanitarium

Broken Sword 1 si 2

Diablo 1 si 2

Alpha Centauri

Nox

Fallout

Portal

Windosill

Richard & Alice

Revenant

Syberia 1 si 2

Septerra Core

Gemini Rue

Deus Ex

Machinarium

Doodle God

Gorky 17

Tropico

Mortal Kombat

Half-Life

Rollcage

Wolfenstein 3D

Her Story

Virtua Fighter 2

Botanicula

Captain Claw

The Dig

Heroes of Might and Magic 3

Prince of Persia: The Sand of Time

Warcraft 2 si 3

Hobo

Raptor

I Have No Mouth and I Must Scream

Jazz Jackrabbit 2

Command & Conquer: Red Alert

Loom

Papers, Please

To The Moon

Star Wars: Knights of the Old Republic

Beneath a Steel Sky

Ground Control

Electricman 2 HS

Indiana Jones and The Fate of Atlantis

Incoming

That Gravity Game

Blood 2

Age of Empires 1 si 2

Star Wars Episode 1: Racer

Still Life

The Curse of the Monkey Island

Bomberman

Worms Armaggedon

Samsara

Lords of the Realm 2

Kingpin

Shogun: Total War

Medieval: Total War

Gem Grab

Omikron: The Nomad Soul

Drawfender

Doki Doki Literature Club

Pana sa apucati sa ziceti ceva, o sa parafrazez o replica din Tom and Jerry:

Yeah, I’ve wasted a lot of time in my life…

BUT I’M HAPPY!

Tropicul A.I.-ului

Neuromantul este un roman care incepe palpitant si se termina filosofic si, de la un cap la altul, este scris foarte imbacsit. Autorul, William Gibson, s-a chinuit din rasputeri sa creeze o atmosfera futuristica in care tot ce e natural a fost suprimat, in care orice particica a corpului omenesc poate fi schimbata cu produse mai bune sau mai proaste, dupa buget. Lumea imaginata de Gibson musteste de plastic si sintetic si are acel aer lugubru al unui culoar gol de spital, stralucind de curatenie si cu o lumina albastra, halucinanta.

In mijlocul unui astfel de univers dezumanizat il gasim pe personajul principal, un fost hacker de exceptie, care si-a luat-o urat de tot de la niste angajatori mai drastici, si a ajuns sa traiasca la limita societatii si a subzistentei, intrand astfel intr-o galerie ilustra, la care au mai contribuit William Burroughs sau Henry Miller. Apropo de hacker, sa nu cumva sa uit sa va spun ca romanul are si parti in care actiunea se petrece intr-o realitate virtuala, a carei descriere, in cazul in care nu veti sucomba in fata ultratehnicismului stilistic general al cartii, va va da gata cu siguranta.

Omul nostru primeste propunerea de a se alatura unui plan cu alura de sabotaj, cu scopuri care nu ii sunt clare si, cu atat mai putin, noua, cititorilor. Inumana incalceala a evenimentelor, dublata de deja mentionata supraincarcare cu termeni tehnico-futuristici, m-ar fi doborat pana la urma, daca nu ar fi existat un companion al protagonistului, o anume Molly, une gajique fatalle modificata, pe ici, pe colo, prin partile esentiale, avand tintuiti de orbite niste ochelari ca ai Lady Gagai la inceputul Alejandroului si cu lame ascutite care ii ies din buricele degetelor. Simpla ei prezenta m-a facut sa o urmez si sa imi fac loc cu coatele mintii prin paginile Neuromantului.

Plin de vanatai mentale, am reusit, la un moment dat, sa patrund si ceva din noima cartii, care a mai capatat astfel o calitate in ochii mei. M-au atras intotdeauna speculatiile despre autonomizarea intelectuala a tehnologiei care ne inconjoara, ideea ca printre miriade de microcipuri si circuite poate aparea scanteia a ceva ce nu putem numi nici suflet, nici constiinta, dar careia nu ii putem refuza capacitatea de a avea aspiratii sau scopuri proprii. M-a fascinat in Ghost in the Shell, m-a fascinat in GOLEM XIV, iar in Neuromantul m-am vazut din nou incapabil sa ma sustrag acestei atractii.

Macar pentru asta pot sa imi zic ca a meritat truda de a citi cartea.

Recenzie care participa la concursul BookMag.