O oglindă deformată

Primetime este film strâmb, ca o oglindă deformată.

Iar asta e deopotrivă o calitate și un defect.

Ideea de a transforma căutarea prădătorilor sexuali adulți, care își racolează victimele minore, într-un reality-show este inteligentă și inedită, dar și amară.

Iar dacă premisa funcționează bine de tot o jumătate de pelicule și conlucrează excelent cu tema secundară a culiselor producțiilor de televiziune de gen, în a doua se deformează și își pierde direcția și efectul retoric.

La fel se poate spune și despre stilistica utilizată de regizorul Lance Oppenheim. Potrivit propriilor spuse, Primetime a fost conceput ca un vis febril, la care eu aș adăuga dorința de a simula calitatea vizuală a emisiunilor de acum vreo două decade.

Înțeleg și că se bazează pe o poveste reală, iar senzația pe care privitorul o încearcă e de impact cam tot o jumătate de film.

Apoi devine obositoare și subminează poate cea mai consistentă parte a producției – interpretările.

Duplicitatea e cuvântul de ordine în ceea ce-l privește pe Robert Pattinson aici. Actorul s-a mântuit de mult în ochii mei după nadirul numit Twilight, dar e interesant de remarcat că acea latură placidă a sa, dublată de o privire autentic rece (a mai înaintat în vârstă de atunci) e reșapată aici și dublează ipocrizia care i-a ieșit atât de bine în Odiseea.

Era să zic că e cea mai compleză prestație a sa de până acum, dar avem The Drama în ecuație, care, apropo, e apărut tot anul ăsta.

Și mai vine și Dune al treilea!

Robert Pattinson e versiunea masculină a lui Anne Hathaway în materie de fecunditate artistică.

Dacă dualismul lui caracter real vs. personaj este apăsat, al lui Skyler Gisondo e mai subtil, dar necesar pentru a valida această principală teză a filmului.

Aș minți, dacă v-aș recomanda entuziast Primetime.

Însă aș fi nedrept, dacă l-aș pune la zid cu totul.

Are merite, dar se lasă mai greu dezvăluite.

Dar poate că acesta este testul pe care îl are de trecut fiecare dintre noi în ziua de azi, când vine vorba de oameni, filme sau idei.

Citind contra cronometru

Deseori am stat si m-am gandit ce anume face o carte SF buna: anticipatia tehnologica, viziunea tehnologica tulburatoare, ipoteza transformarilor culturale care ar sterge pe jos cu tot ce pretuim in prezent?

Citind The Running Man (tradus la noi Fugarul) de Robert Bachman, am constat ca, desi e valabil cate un pic dintre toate cele de mai sus, raspunsul este mai simplu si mai la indemana – stii ca ai de-a face cu o astfel de carte atunci cand nu te mai intereseaza ca e science fiction sau Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, cand esti captivul atmosferei si sclavul actiunii.

In America anului 2025, societatea a degenerat intr-atat, incat violenta a ajuns un fapt banal si a patruns chiar si in media. Foarte la moda sunt concursurile televizate in care oamenii mor pe bune. Cel mai popular este reality-show-ul The Runing Man, in care participantii devin inamici publici si, dupa ce li se da un avans  de 12 ore si niste bani, incep sa fie haituiti fara menajamente de asasini profesionisti (numiti cum altcumva decat „hunters”), dar si de autoritati. Tariful pe ora supravietuita este de 100 de dolari, se ofera bonusuri pentru fiecare politist sau haituitor ucis, iar la capatul perioadei de 30 de zile se afla marele premiu de un miliard.

Ca fapt divers, pana in momentul cand personajul principal, Ben Richards, impins de saracie si de boala ficei sale, intra in acest joc al mortii, recordul era de 8 zile si cateva ore. O perversiune suplimentara la care sunt supusi participantii este obligatia de a inregistra zilnic cate doua mesaje video si de a le trimite producatorilor emisiunii.

Dupa conturarea acestui cadru de un sadism impecabil, incepe o cursa nebuneasca pe care o parcurgi pe nerasuflate. Protagonistul lupta pentru supravietuire cu ferocitatea unui diavol tasmanian, strabate America, prilej cu care ni se proiecteaza un tablou al segregarii rasiale, partial valabile si in realitate, si descopera detalii sinistre din culisele acestor jocuri mortale. Cartea este scrisa intr-un stil alert, tensionat, potentat si de modul cum este structurata: in 101 capitole numerotate descrescator, precum o bomba cu ceas care se indreapta inexorabil catre o deflagratie nimicitoare.

Ca in orice distopie, intamplarile fericite cam lipsesc, fiind inlocuite de un tragism masiv, dar logic. Finalul, menit a fi alegoric si izbavitor, este, prin prisma istoriei recente a omenirii, de-a dreptul profetic; vedeti voi ce si cum, doar nu o sa cad in pacatul de moarte al uciderii suspansului.

P.S. Daca vi se pare ca mana sigura cu care este dozata morbiditatea acestei carti va este cunoscuta, stiti voi ceva. In realitate, in spatele pseudonimului Richard Bachman se ascunde nimeni altul decat Stephen King. Da, maestrul horror-ului in persoana. Intre anii 1977 si 1982, omul a vrut sa testeze daca succesul sau este rodul unui talent autentic sau doar al hazardului, asa ca publicat mai multe romane sub acest pseudonim. Dupa ce s-a incredintat ca le are intr-adevar cu scrisul, King si-a reluat paternitatea lor.

Pentru mine insa, The Running Man ramane scris de Richard Bachman, omul care, chiar daca nu exista, mi-a oferit o experienta de neuitat.