Primetime este film strâmb, ca o oglindă deformată.

Iar asta e deopotrivă o calitate și un defect.

Ideea de a transforma căutarea prădătorilor sexuali adulți, care își racolează victimele minore, într-un reality-show este inteligentă și inedită, dar și amară.

Iar dacă premisa funcționează bine de tot o jumătate de pelicule și conlucrează excelent cu tema secundară a culiselor producțiilor de televiziune de gen, în a doua se deformează și își pierde direcția și efectul retoric.

La fel se poate spune și despre stilistica utilizată de regizorul Lance Oppenheim. Potrivit propriilor spuse, Primetime a fost conceput ca un vis febril, la care eu aș adăuga dorința de a simula calitatea vizuală a emisiunilor de acum vreo două decade.

Înțeleg și că se bazează pe o poveste reală, iar senzația pe care privitorul o încearcă e de impact cam tot o jumătate de film.

Apoi devine obositoare și subminează poate cea mai consistentă parte a producției – interpretările.

Duplicitatea e cuvântul de ordine în ceea ce-l privește pe Robert Pattinson aici. Actorul s-a mântuit de mult în ochii mei după nadirul numit Twilight, dar e interesant de remarcat că acea latură placidă a sa, dublată de o privire autentic rece (a mai înaintat în vârstă de atunci) e reșapată aici și dublează ipocrizia care i-a ieșit atât de bine în Odiseea.

Era să zic că e cea mai compleză prestație a sa de până acum, dar avem The Drama în ecuație, care, apropo, e apărut tot anul ăsta.

Și mai vine și Dune al treilea!

Robert Pattinson e versiunea masculină a lui Anne Hathaway în materie de fecunditate artistică.

Dacă dualismul lui caracter real vs. personaj este apăsat, al lui Skyler Gisondo e mai subtil, dar necesar pentru a valida această principală teză a filmului.

Aș minți, dacă v-aș recomanda entuziast Primetime.

Însă aș fi nedrept, dacă l-aș pune la zid cu totul.

Are merite, dar se lasă mai greu dezvăluite.

Dar poate că acesta este testul pe care îl are de trecut fiecare dintre noi în ziua de azi, când vine vorba de oameni, filme sau idei.