Liliacul are vieți multe

Înainte să vorbim despre The Batman cel din 2022, hai să trecem în revistă abordările artistice ale acestei mitologii moderne.

Am avut diada carnavalesc-macabră a lui Tim Burton (Batman și Batman Returns), care, dacă facem excepție de Jokerul lui Heath Ledger, ne-a oferit personaje negative emblematice greu de egalat (Jokerul lui Jack Nicholson, Penguin al lui Danny DeVito sau Catwoman a lui Michelle Pfeiffer).

Am avut diada bombastic-kitschoasă a lui Joel Schumacher, dintre care o peliculă funcționează la limită (Batman Forever, nu în ultimul rând grație unei Nicole Kidman sexy de nu se poate), alta e catastrofală (Batman and Robin), în ciuda unui Arnold Schwarzenegger cu niște calambururi memorabile.

Am avut și triada intelectual-realistă a lui Christopher Nolan, care descrie un grafic precum clopotul lui Gauss, cu un Batman Begins cu potențial, dar nu pe deplin exploatat, cu un The Dark Knight desăvârșit și cu un The Dark Knight Rises cocârjat de presiunea de a veni după o capodoperă.

Cu acest istoric al justițiarului mascat, ce mai poate aduce Matt Reeves cu The Batman?

În primul rând, o abordare naturalist-apăsătoare, chiar mai ancorată în contemporaneitate decât Nolan și la ani-lumină depărtare de expresionismul lui Burton.

Nu lipsesc ocheadele către predecesori, în special cel direct, iar anumite scene sunt deliberat construite să le oglindească pe cele anterioare sau să le confere noi dimensiuni, provocându-te să cauți paralele și comparații.

Dar asta nu înseamnă că The Batman nu funcționează pe cont propriu.

Dimpotrivă, o face și o face foarte bine, pentru că filmul se depărtează și mai mult de aerul de basm dihotomic și se desfășoară cu acumularea proprie unei povești polițiste (cu influențe dintr-o legendă a genului, pe care v-o las să o descoperiți singuri), într-un Gotham corupt până în măduva oaselor, în care figuri publice devin victime ale unui ucigaș în serie pus pe cimilituri.

În încercare de a da de cap acestor omoruri, Batman descoperă un păienjeniș de interese transpartinice și practici oneroase, atât de familiare, că mi se părea uneori că e vorba de PNRR-ul ăla pe care se bat partidele noastre precum căinii de pripas pe o ciozvârtă aruncată în drum.

Atmosfera apăsătoare și meșteșugul vizual se vădesc încă de la primele secvențe, iar regizorul reușește să păstreze ștacheta sus până la finalul a trei ore care îți țin atenția trează și simțurile încordate.

Ce-i drept, acțiunea începe să gâfâie undeva în a doua jumătate, iar scenariul nu se poate sustrage unor rezolvări de tip deus ex machina, dar aceste mici neajunsuri sunt pe deplin compensate de modul cum tehnologia e integrată narațiunii, iar rețelele sociale capătă utilizări înfiorătoare, dar plauzibile.

Hai să vedem și cum e cu personajele care populează acest Gotham adus la zi.

Robert Pattinson reactivează placiditatea din The Twilight, dar nu dăunează prea mult, oricum în cea mai mare parte a timpului e cu mască, având gesturile de culturist în cantonament și vocea de tabagist deja bineștiute. Dramele interioare care îl muncesc vin mai puțin cu interpretarea, ci mai degrabă cu mizanscena pe care Matt Reeves o stăpânește fără greșeală.

Andy Serkis n-are mare lucru de făcut ca majordomul Alfred, John Turturro reușește să-și reprime pornirile de comediant și să facă pe mafiotul, iar Jeffrey Wright este un integru comisar Gordon.

Mai multă savoare aduce silueta cu adevărat felină a lui Zoe Kravitz, al cărei chip are și ceva pisicesc adecvat rolului, cât despre Colin Farrell ca The Penguin, încă nu îmi vine a crede că personajul ăsta pitoresc în diformitatea lui, cu tușe de De Niro sau Duvall, este același tip arătos din Phone Booth sau In Bruges. Nu e un geniu al răului, dar aduce plăcerea indispensabilă acestor basme moderne, adică delectarea cu repulsia față de unul dintre cei răi.

Mai e și The Riddler al lui Paul Dano, un pic previzibil, mai ales dacă îi ști stilul, dar aș fi un monstru, dacă aș știrbi enigma în ceea ce-l privește.

Un hâtru spunea că Batman nu e un justițiar prea competent, din moment ce trebuie să se revină la fiecare generație.

Nu-i nimic, sunt multe de făcut pe lumea asta nebună.

And now a new one has risen, the hero we need, but do not deserve right now.

A silent guardian, a watchful protector.

The Batman.

Robert Eggers are mare încredere în oameni

Făcând The Lighthouse, Robert Eggers a dat dovadă de multă încredere în oameni.

Încredere că nu o să-l urască aceia care cred că un film este numai despre distracție facilă.

Încredere că nu o să-l deteste aceia care nu suportă să vadă degradarea fizică și morală a omului.

Încredere că n-o să se uite urât la el aceia care consideră că imaginea alb-negru e rezervată peliculelor cu subiect nobil sau elegant.

Încredere că n-o să-i poarte pică aceia care văd în faleze și faruri doar peisaje idilice, nu locuri ale pierzaniei.

Încredere că n-o să-l linșeze fanele lui Robert Pattison care îl știu doar din Twilight.

Încredere că n-o să se burzuluiască la el iubitorii de pescăruși.

Încredere că n-o să-l pizmuiască adoratorii Păsărilor lui Hitchcock, pentru că acelea de aici le fac pe cele din filmul lui Hitchcock să pară duioase.

Încredere că n-o să-i poarte sâmbetele aceia pe care i-a devastat emoțional izolarea din pandemie, pe care parcă a prefațat-o cu acest film (apărut în 2019).

Încredere că n-o să-i poarte râcă aceia care, crezând că știu engleză, o să fie doborâți de limbajul arhaic și marinăresc pe care îl folosesc cele două personaje.

Încredere că n-o să fie dușmănit de aceia care n-o văd ca sirenă decât pe Ariel a celor de la Disney.

Încredere că o să mai lucreze vreun actor cu el, după ce le-a făcut lui Willem Dafoe și Robert Pattinson.

Nu știu despre alții, dar eu, unul, nu i-am înșelat încrederea lui Robert Eggers și, ca recunoștință că mi-a acordat-o, i-o ofer pe a mea necondiționată pentru noul său film, The Northman, care vine în curând, în aprilie 2021.

Aveți încredere în Robert Eggers!

Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!