Avatarul unei povești

By Iulian in Filme 0 Comment

Povestea Annei Leonowens, englezoaica ajunsă profesoară a copiilor regelui Siamului și confidentă a acestuia, a înflăcărat mult imaginația colectivă, încă din secolul al XIX-lea, când numita și-a publicat memoriile.

Problema este că relatarea ei exact asta este – o poveste.

Autoarea a recunoscut, mai mult sau mai puțin fățiș, că a mai retușat lucrurile pe ici, pe colo, dar asta n-a contat pentru posteritate, care a transformat relația dintre ea și monarhul thailandez într-o veritabilă idilă care transcende barierele culturale și ierarhice.

Această denaturare, altminteri duioasă, ne-a oferit minunatele The King and I și Anna and the King, însă, înainte de acestea, a existat Anna and the King of Siam din 1946, care se apropie cel mai mult de o oarecare plauzibilitate istorică.

Narațiunea urmărește aceeași evoluție, însă acum protagonistă nu ajunge explicit să câștige afecțiunea romantică a regelui, ci încrederea în calitățile ei de dascăl, precum și în sfaturile ei referitoare la modernizarea țării.

De asemenea, sunt accentuate efectele benefice ale educației date de englezoaică prințului Chulalongkorn, viitorul rege și marele reformator al țării.

De aceea, dinamica personajelor și a relațiilor dintre ele este diferită de a celorlalte filme.

Impecabilă ca întotdeauna, Irene Dunne e o Anna Leonowens mai puțin colțoasă și mai stoică, iar în fața stăpânului țării e demnă, dar nu atotputernică.

Acum ajungem la un aspect al peliculei care, în lumina modernității, poate părea ridicol, dacă nu ofensator, mai ales pentru thailandezi.

Partitura regelui i-a revenit lui Rex Harrison. Da, ați citit bine. Profesorul Higgins sau Papa Iulius al II-lea a fost mai întâi Mongkut.

A aloca roluri de asiatici unor actori care n-au treabă cu acel continent era o practică frecventă în epocă la Hollywood (vezi The Good Earth), iar Harrison, cu chipul cu trăsături ușor alungite și sarcasmul din dotare, face o treabă rezonabil de bună în această ipostază.

Mai greu de digerat este figura lui Lee J. Cobb, cel mai coleric dintre cei Doisprezece oameni furioși ai lui Lumet, boit măsliniu pe față și cu o coafură discutabilă, încercând să pozeze drept primul ministru al Siamului.

Aceste accente ridicole sunt compensate de două personaje secundare feminine reușite – excelenta Gale Sondergaard ca Doamna Thiang, concubina decăzută, care nu mai trăiește decât prin ascensiunea fiului, și superba Linda Darnell drept rebela Tuptim.

Realizat cu fast de John Cromwell în dulcele stil clasic de studiu al anilor ’40 hollywoodieni, Anna and the King of Siam păcătuiește la fel ca The Keys of the Kingdom printr-o cădere în melodramă în ultima sa parte.

Până atunci, însă, este încă o pledoarie că bunul simț și conștiinciozitatea deschid uși chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Melancolie fara dulcegarie

By Iulian in Filme 0 Comment

ghost_muir1Exista oare vreun film care s-o induioseze pe ea, fara sa-l adoarma pe el?

Se pare ca da, si nu de ieri, de alaltaieri, ci hat din 1949, cand Joseph L. Manckiewicz a regizat The Ghost and Mrs. Muir.

O vaduva hotaraste sa se mute la cumnata si de la soacra (ambele acre rau) si isi alege o casa bantuita de stafia unui capitan de vas, care o sperie la inceput, dar alaturi de care gaseste intelegerea de care nu avusese parte niciodata. Chemarile carnii tulbura, insa, aceasta armonie care transcende starea de nefiinta, cand in scena isi face parte un foarte priceput mascul seducator.

Prima parte a filmului e dominata de o atmosfera usor lugubra, bine strunita regizoral, pentru ca apoi sa lase locul unor interactiuni amuzante, inteligente si induiosatoare. Superba emfaza a lui Rex Harrison e contrabalansata de gratia si vulnerabilitatea pe care le afiseaza Gene Tierney, iar George Sanders, in rolul pretendentului in carne si oase a reusit sa ma enerveze prin flerul sau de Casanova in aceeasi masura cum reusise mai demult si Javier Bardem in Vicky, Cristina, Barcelona.

Filmul e onest in demersul sau: date fiind conditiile in care se leaga idila dintre vaduva si capitan, simti imposibilitatea ca ei sa fie impreuna, simti cat de frumos ar fi ca prietenia profunda poata inflori in dragoste, simti o melancolie impecabil intretinuta pana la finalul care o va gasi pe ea in lacrimi si pe el pe ganduri.

ghost_muir2

Un vot pentru Cleopatra

By Iulian in Filme, Special 12 Comments

Citeam mai deunazi capitolul din Vietile paralele ale lui Plutarh despre Marcus Antonius, iar finalul, plin de tragedie si grandoare, prin care stralucitul si pezevenchiul roman si-a gasit sfarsitul, insotit fiind in moarte de Cleopatra, mi-a adus aminte de un film marcant al copilariei mele.

Asa ca am dat cateva click-uri sa il caut pe IMDb, ca sa-mi stimulez si mai mult amintirile, si am ramas contrariat. Cleopatra, regizat de Joseph Mankiewicz, cu Elizabeth Taylor, Richard Burton si Rex Harrison, castigator a patru premii Oscar, nu are decat nota 6.8!

Stiu, multi au criticat filmul pentru ca este prea lent si prea lung. Ce-i drept, are peste 3 ore (chiar mi-aduc aminte ca TVR-ul l-a dat in doua parti la Telecinemateca), dar eu nu m-am plictisit niciun moment la el. Cum as fi putut? Cand n-avem parte de interpretarile unor actori care au intrat in istorie la fel ca si personajele pe care le joaca, avem unele dintre cele mai grandioase scene care s-au realizat vreodata si asta intr-o epoca in care CGI insemna probabil „Cati Gagii Introduceti in cadru?” In Cleopatra sunt mii si sunt reali.

Si cu toate acestea, nu are decat 6.8! Asa ca m-am hotarat sa organizez si eu un fel de referendum si sa indemn lumea sa intre pe IMDB, sa isi faca un cont la care nu va petrece mai mult de 2 minute si pe pagina filmului Cleopatra sa dea un 10 acestui clasic intre clasici.

Sa ne strangem suficienti si sa ducem aceasta creatie cinematografica la un 7 si ceva, un scor care, daca nu-i face intru totul dreptate, macar nu il mai injoseste, trimitandu-l in plutonul mediocritatii!