Ben-Hur inainte de inventarea rotii

Desi le despart vreo trei decenii, exista o asemanare staruitoare intre Ben-Hur si La Guerre du feu: consistenta realizarii, in conditiile lipsei aportului efectele speciale digitale.

La pelicula lui William Wyler absenta acestora este naturala, insa devine cu atat mai laudabila in cazul filmului regizat de Jean-Jacques Annaud, produs in 1981, deci la o data cand se mai putea interveni pe ici, pe colo, prin partile esentiale.

Filmat exclusiv in natura, beneficiind de contributia stiintifica a unor nume grele (Anthony Burgess, autorul lui A Clockwork Orange, s-a ocupat de partea lingvistica, iar Desmond Harris, pe ale carui idei din Zoomenirea le laudam mai deunazi, a ajutat la partea de gestica) si cu o pasiune pentru detalii care uimeste, chiar si cand nu iese prea bine (se vede de la o posta ca mamutii sunt niste elefanti tavaliti prin fulgi, in schimb leii cu colti supradimensionati sunt infricosatori rau), La Guerre du feu spune o poveste inchegata, despre o perioada care in cinematografie a fost tratata fie in stil de blockbuster prost, fie parodic – preistoria.

Un trib de oameni ai pesterii (sa zicem Cro-Magnon) isi duce existenta linistit-promiscua, pana cand sunt atacati de niste reprezentanti ai speciei Homo Erectus (adica avand o alura mai simiana, dar tot bipezi), iar in incaierare pierd cea mai de pret resursa: focul.

Trei dintre ei pornesc, astfel, intr-o odisee de a gasi acest nepretuit element, pe parcursul careia invata nu numai sa rapeasca focul din natura, ci si sa il produca ei insisi, sa foloseasca arme mai complexe, sa faca sex in pozitii mai tandre si sa rada.

Impresioneaza dintru inceput machiajul aplicat actorilor, ale caror interpretari sunt preponderent non-verbale sau constand in sunete guturale sau cuvinte articulate, dar greu inteligibile, dar care raman convingatoare pe intreg cuprinsul filmului. Cel mai expresiv din distributie se distinge a fi Ron Pearlman pe care, hai sa recunoastem, cu riscul de a fi rautaciosi, il ajuta fata sa se plaseze intr-o poveste antediluviana.

Contributia lui Desmond Morris referitoare la comportamentul si gesturile oamenilor preistorici de pe diverse trepte de dezvoltare e vizibila mai rapid si e foarte interesant de observat cum unii inca pastreaza apucaturi de-ale primatelor, in timp ce altii se apropie mai mult de omul in zorii existentei sale propriu-zise; contributia lui Anthony Burgess e mai greu de decelat in raport cu vizualul impresionant al filmului, insa, cu un pic de atentie, se poate simti o subtila diferenta intre racnetele protagonistilor sau ale neanderthalienilor (roscati, asa cum se crede indeobste ca au fost) care servesc drept personaje negative si frazele mai ample si mai diverse ale tribului din savana (Homo Sapiens in toata regula).

Meritul cel mai mare al peliculei lui Jean-Jacques Annaud ramane, insa, faptul ca toate ipotezele si elementele stiintifice pe care le reuneste sunt perfect integrate actiunii. Nu devine niciodata o pedanta lectie de preistorie, ci este o naratiune care, fara a fi alerta in sens absolut, tine interesul treaz in mod constant.

La Guerre du Feu este o creatie unica, grandioasa si care a aparut exact cand trebuia: inainte ca efectele speciale computerizate sa schimba fata cinematografiei, asa cum a schimbat revolutia agricola societatea umana.

Printr-o lentila deformata

Jeunet1Cum ar fi sa privim un film de fantezie tipic american printr-o lentila deformatoare frantuzeasca? Toate elementele pe care le stim ar suferi transformari, unele spre bizar, altele spre amuzant, iar altele ne-ar ramane la fel, adica indiferente.

Cam asa am perceput mult laudata pelicula a lui Jean Pierre-Jeunet, La cité des enfants perdus. Personajul principal nu este vreun puber adorabil, ci insusi chipesul Hell Boy, Ron Pearlman in persoana, un gigant cu suflet si intelect de copil, care cauta sa isi gaseasca fratele, rapit de filiera unui om de stiinta care nu poate avea propriile vise si, de aceea, le fura pe ale nevarstnicelor sale victime. In periplu sau, malacul simpatic se insoteste cu dickensiana Miette, o fetita care face parte dintr-o banda de minori la etate, dar majori la sutit portofele.

Ce se intampla in aceasta pseudo-aventura copiaza tiparul fanteziilor de sorginte hollywoodiana, dar se si departeaza de ele, rod al lentilei pe care Jeunet ne-o pune in fata ochilor. Cea mai laudabila deformare pe care acesta o aduce e ca fiecare personaj al filmului are, macar schitat, o poveste si o personalitate a lui. Preferatele mele ramane caracatita umanoida (jucata de doua actrite diferite, dar asemanatoare) care e un fel de Fagin al gastii de „carteristas” (cei de care trebuie sa va feriti, daca sunteti prin vreun loc aglomerat) si care genereaza fiori in concentratie mai mare decat restul negativilor din film.

Jeunet2

Ce-i drept, convexitatea preocuparii pentru personaje conduce la o concavitate a actiunii care exista doar cat sa nu putem spune ca filmul sta pe loc. Dar acest neajuns se poate remedia mental, dar nu va centrati atentia doar pe protagonisti, ci savurati o constructie fantezista in ansamblul ei.

Ce ar mai fi de spus despre lentila pe care Jean-Pierre Jeunet? Ca este heliomata, deoarece La cité des enfants perdus se desfasoara intr-un illo tempore care nu tine cont de zi si noapte, nuanta generala fiind de maro, cu un pic de ceva sclipitor venind de la masinarii diverse.

Ca tot veni vorba de culori, cred ca un gri ar reda foarte bine, la nivel cromatico-simbolic, modul mi s-a parut acest film: nici prea bun, nici prea prost.

Jeunet3