Mântuirea e în umor, altruism și ciocane

Schimbările climatice sunt o realitate pe care o simțim pe pielea noastră, literalmente.

Situația economică generală se agravează.

Cea colectivă psihică așijderea.

Războiul din Ucraina a devenit unul de uzură, singura lui constantă fiind că mor oameni.

Nu cred că am nevoie de studii speciale de analist, ca să spun că situația e nașpa.

Unde putem să ne refugiem din fața unor asemenea tsunamiuri care ne iau pe sus și ne dau viețile peste cap?

Un loc ar fi sala de cinematograf, la un film precum Thor: Love and Thunder, care, în marea schemă a culturii universale, se va pierde, probabil, drept încă un simplu titlu în vasta mitologie Marvel, construită de mai bine de o decadă încoace.

Dar, cât timp ești în mijlocul lui, simți că e exact ce ai ai nevoie în acel moment și în acea situație: destindere, speranță, solidaritate*.

Când a preluat regia seriei prin Thor: Ragnarok, Taika Waititi era în ascensiune, dar încă nevoit să se supună unor constrângeri narative și simbolice, așa că stilu-i se vedea doar pe alocuri.

Acum, cu un Oscar în portofoliu și cu aura de cineast original, a avut libertate să-și dea frâu impulsurilor și ce bine îmi pare!

Prima parte a peliculei e pur și simplu poantă după poantă, cu un spectru variind de la absurde la subtile, dar niciuna de proastă calitate. Dovadă: în sala de cinema eram adulți, copii și pensionari și am râs cu toții.

Dacă auziți pe cineva că se plânge de umorul acestui film, analizați-o pe persoană mai cu atenție și veți constata ca aveți de-a face cu un ciufut pursânge.

Dar Taika Waititi nu este doar un bufon inspirat. În felul lui deșucheat, înțelege foarte bine complexitatea relațiilor umane, iar asta se vede cel mai bine în cea dintre Chris Hemsworth și Natalie Portman, reapărută în forță în peisaj.

Dacă ați fost vreodată în situația de a simți stânjeneala de avea de-a face cu vreun/vreo fost/fostă, o să rezonați imediat cu zbaterile celor doi și o să savurați finețea interpretărilor. Că Portman a evoluat de la Her Majesty Queen of the Naboo la o mare actriță știam de mult, dar nu credeam că Hemsworth are atâta disponibilitate în a combina comicul cu dramaticul.

Iar gelozia ciocanului Stormbreaker la reapariția ciocanului Mjolnir este, cu toată bășcălia, foarte natural redată.

S-a vorbit mult și laudativ despre personajul negativ întruchipat de Christian Bale, Gorr cel chitit să distrugă zeii (motivația lui e un subiect interesant de reflecție). Mie, unuia, mi s-a părut că sub stratul colosal de machiaj, se vede că actorul a acceptat rolul ăsta fără prea mult chef, doar ca să le facă hatârul copiilor. Dar prezența lui scenică are ceva dantesc, ceva izvorât din gravurile infernale ale lui Goya.

Nu s-a vorbit, însă, suficient despre Russell Crowe și cum își poartă kilogramele și anii (mai puțini, nota bene, decât ai lui Tom Cruise). Zeus al său este de departe vedeta filmului. E hilar, e adorabil, e un pic odios, e strălucitor la propriu și la figurat. Iar dacă știi engleză bine, accentul și gramatica sunt dezastruos de comice.

Ca unul care a văzut Gladiator X 10 + The Insider X 3 + A Beautiful Mind X 3 + Master and Commander X 2, mi s-a părut tot timpul că acest actor extraordinar n-are nevoie decât de un regizor inspirat, care să îl readucă în prim-plan.

Nu mi-aș fi închipuit în veci că acesta poate fi nărodul de Taika Waititi!

*Nota de subsol îmi servește și drept încheiere pentru articol. Solidaritate înseamnă și să mergeți la Thor: Love and Thunder cu un prieten, un/o iubit(ă) (sau mai mulți/multe), cu o rudă, cu un coleg de muncă, cu oricine.

Bucuria împărtășită este cadoul pe care ni-l fac realizatorii acestui film.

Îți mulțumim, dragă Hollywood, pentru speranță!

Și pentru caprele alea care zbiară.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitate decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari